o, ce zile frumoase

O, ce zile frumoase

când caii tropăiau pe acoperiș

ascunzându-se sub țiglele proaspăt arse

când peștii dansau la nunta

unui văr îndepărtat

când caprele săpau gropi pentru iepuri

atunci ieșeam și noi din case

ne îmbrăcam cu ce aveam mai verde

adulmecam pietrele

mângâiam apa

miroseam aerul

oasele

carnea ne strălucea argintiu

o, ce zile frumoase

când pianul cânta singur toată simfonia

când treptele se întindeau leneșe la soare ca un covor

când pereții se înveleau cu lumina azurie din ferestre

atunci intram și noi în sala de teatru

ne dezbrăcam de ce aveam mai rău

murdăream mesele

pătam scaunele

dansam cu moartea

cu liniștea

cu vorbele

oasele ne cântau suav

o, ce zile frumoase

când viața adormea în colțul camerei

când lumina mușca din copaci

când noaptea și ziua erau totuna

atunci ne lungeam și noi pe jos

respiram pământ

mâncam raze

beam zgomote

era frumos, poate prea frumos.6

Poveste vegetală

Eram atât de obosită, cred că nu mai dormisem de șapte ani; sau în orice caz, nu mă putusem odihni defel în răstimpul ăsta. M-am întins în pat și am simțit o durere ascuțită în șoldul stâng. Am încercat să schimb cumva poziția, dar se vede că am adormit, mi se pare că am dormit pentru alți șapte ani încheiați, pentru că atunci când m-am trezit am văzut în jur o încăpere complet nouă, cu altă formă, culoare și gust. Mirosul se păstrase, era mirosul trupului meu adormit și mirosul durerii care îmi străpungea ființa moale. Am dat să mă mișc, dar era greu, mă lungisem incredibil de mult și cuțitele care îmi tăiaseră și mai-nainte șoldul nu voiau să-și înceteze deloc mișcarea. Am încercat să mă întorc brusc, ignorându-le, dar mi-au dat lacrimile. Prin ceața lacrimilor camera își schimba continuu dimensiunile și străluciri multicolore ale luminii de amiază îmi atrăgeau atenția la marginea câmpului vizual. Mi-am adunat puterile de prin colțuri, de unde se risipiseră și am scos cuțitele care mă țineau în loc, apoi le-am pus bine, la păstrare, împăturite în pânza de in a cămășii de dormit, pe care nu aveam de gând să o mai port vreodată.

După alte zile de așteptare, am reușit să mă dau jos din patul străveziu și am plutit ușor către baie, să mă spăl de toată sudoarea adunată în anii în care dormisem. Corpul nu mă mai asculta așa cum făcea de obicei sau cel puțin așa cum îmi aminteam că obișnuia. Câte o mână sau picior rămâneau mereu în urmă, se lungeau translucide sau rămâneau agățate în câte un cui sau în câte o clanță și eram, desigur, nevoită să le chem și să le cert de fiecare dată; ba chiar, la un moment dat, m-am trezit că și capul rămăsese undeva în spate, continuând să admire un presupus apus al soarelui răpus. I-am spus: – Vezi bine că avem ceva de făcut, așa că fă bine și te mișcă, doar nu vrei să înțepenim iarăși ani de zile; și apoi, poate în afară se întâmplă foarte multe chestii, iar noi vom rata totul. A venit, până la urmă, era numai o chestiune de ambiție personală, el se credea, bineînțeles, mai presus, mai artist, mai sus-pus.

Am reușit să mă spăl bine-bine, deși pielea îmi era încrustată cu felurite substanțe mai mult sau mai puțin fonetice, formate în tot acest timp al somnului prelung, din umori și vise nedeslușite. Baia era aceeași, mi se părea, chiar dacă acum era locuită de multe și diverse ființe ce trebăluiau în liniște cu un scop ce îmi rămânea ascuns, măturând, verificând și mutând din loc în loc tot soiul de obiecte, mobile mici, creme, geluri, prafuri, loțiuni.

Ajunsă în bucătărie, am căutat ceva de mâncare, abdomenul îmi devenise transparent și mă ruga să nu îl privez cu totul de atenție. Ai mei îmi lăsaseră, cu grijă, un rest aproape comestibil de ceva ce fusese odinioară o budincă sau cam așa ceva. Am înfulecat-o rapid, apoi am luat o gură de cafea, una de lapte, una de ceai; m-am oprit să respir, mi-am tras sufletul, pantalonii și o bluză. Trupul încă se mai împotrivea ideilor pe care le aveam, așa că pantalonii au trebuit să fie mai întâi scurtați, apoi lungiți, lărgiți și, în fine, vopsiți pentru a fi acceptați așa cum se cuvine. Cu bluza a fost mai simplu, după ce i-am prelungit necruțător partea dreaptă până la zidul acoperit cu iederă și înapoi, i-am pus nasturi de frunze și mânecă din aripi de libelule, corpul a primit-o ca și cum fusese a lui dintotdeauna. Astfel înveșmântată, m-am aventurat afară, dar, înainte de ușă, m-am împiedicat de un grup de indivizi suavi, albi, pufoși, cât o mandarină de mari și care mă priveau cu ochi timizi, rozalii, tiviți cu verde-praz. Ei pufneau ușor și țopăiau delicat în jurul meu, în timp ce încercam să mă adun de jos. Mi-am confecționat rapid niște sandale din umbră de brad ornate cu câte trei inși dintre ei, se vede că de aceea nu putusem să merg cum trebuia mai înainte.

Nu mă simțeam prea bine. Răul începuse poate chiar de dinainte să dorm, iar lumina soarelui cețos care mă bătea peste piept și peste picioare nu făcea decât să îi crească puterea asupra mea. Nu aveam busolă și nici măcar un toiag în care să mă sprijin. La un moment dat, totuși, am început să plutesc, înghițisem o pastilă sau două în baie și acum își făceau efectul, amețeala care făcuse să mă învârt pe dinăuntru se scurgea încet din mine, pe trotuar. Când am obosit să tot plutesc, m-am întors și m-am urcat moleșită în automobilul cartonat care mă însoțea. Acolo am remarcat abia umflătura domoală care îmi apăsa stomacul, măruntaiele și plămânii și care îmi permitea să respir, dar numai sacadat, șuierător. Nasturii bluzei începură să cedeze puțin câte puțin și mașina se umplu curând de foșnetul frunzelor care se împreunau și dădeau naștere unor arbori maiestuoși și unor mici pomi fructiferi albaștri, care ne-au hrănit cu generozitate pe drum.

Între timp, umflătura crescuse și aproape că îmi mângâia genunchii, am deschis ochii larg în beznă, dar nu am văzut nimic, am trecut ca orbii uitându-ne numai înainte, mergeam în viteză printre oameni, alei, camioane, clădiri, epoci trecute și viitoare, câini veseli, iepuri și albatroși, străzile neluminate ne făceau semne cu mâna, am oprit deodată la marginea uneia, era acolo o construcție cu contururi nedefinite, se auzeau bufnituri și zgomote înfundate, ca șoaptele, dinăuntru. M-ai luat de mână și m-ai condus, nu mai știam ce zi e și de ce, amețeala ne luase urma și mă pătrunsese din nou, creierul se învârtea în loc ca un titirez, picioarele și capul rămâneau iar în spate și a trebuit să le conving cu binișorul să ni se alăture. Acolo m-ai predat unor persoane albe, cu fețe imobile și mascate, m-au întins, m-au răsucit, mi-au verificat orificiile existente și inexistente, m-au dezbrăcat și îmbrăcat de mai multe ori, numai sandalele nu s-au lăsat duse, le era tare bine ființelor mărunte agățate așa, cu mâini delicate și călduțe, de picioare. Apoi nu te-am mai văzut, m-au dus și m-au lăsat cu fața îngropată în palme, cu durerea care devenise acum umflătura sub care trăiam, m-au înțepat și verificat din nou, eram doar o durere pe un pat și atât. Aș fi fugit pe marginea acoperișului, m-aș fi mișcat pe sub pământ, aș fi coborât și aș fi luat un măr zemos să mușc cu poftă, m-aș fi fragmentat în șapte părți dintre care cel puțin una magnetică și le-aș fi dus departe, aș fi luat răul și l-aș fi strivit și desfăcut și l-aș fi aruncat pe orbită, dar corpul nu mă mai asculta nicidecum, nici nu îmi mai aparținea, fusese subjugat total de umflătura ce mă locuia. Au trecut așa zile, cred, dacă nu mai mult, încercam să ațipesc, dar de fiecare dată cuțitele, altele, mi se înfigeau pe te miri unde, se răsuceau animalic și mă trezeam asudată. Doar inșii pufoși ai sandalelor mă mai mângâiau câteodată, dar din ce în ce mai rar.

Simțeam că mă sfârșesc, oricum nu mai puteam, finalul era cu siguranță aproape, când m-au luat pe sus, m-au apăsat cu mâini de plumb, m-au călcat pe oase, m-au tăiat, m-am forțat înfricoșată și atunci a venit ea, mică, firavă, roșie, umedă și alunecoasă, nu spunea nimic, avea gura lipită, ochii lipiți, urechile lipite, membrele tremurătoare, ghemuite, în jur arăta totul ca după măcel.

După o vreme am adormit din nou.