o, ce zile frumoase

O, ce zile frumoase

când caii tropăiau pe acoperiș

ascunzându-se sub țiglele proaspăt arse

când peștii dansau la nunta

unui văr îndepărtat

când caprele săpau gropi pentru iepuri

atunci ieșeam și noi din case

ne îmbrăcam cu ce aveam mai verde

adulmecam pietrele

mângâiam apa

miroseam aerul

oasele

carnea ne strălucea argintiu

o, ce zile frumoase

când pianul cânta singur toată simfonia

când treptele se întindeau leneșe la soare ca un covor

când pereții se înveleau cu lumina azurie din ferestre

atunci intram și noi în sala de teatru

ne dezbrăcam de ce aveam mai rău

murdăream mesele

pătam scaunele

dansam cu moartea

cu liniștea

cu vorbele

oasele ne cântau suav

o, ce zile frumoase

când viața adormea în colțul camerei

când lumina mușca din copaci

când noaptea și ziua erau totuna

atunci ne lungeam și noi pe jos

respiram pământ

mâncam raze

beam zgomote

era frumos, poate prea frumos.6

nu știu ce titlu să dau – fragment

I.

Stăteam liniștită pe covor. Sau cel puțin așa părea, pentru cine ar fi privit din afară. De-a lungul laturii mele albastre copiii se jucau. Din când în când emiteau sunete ușoare de mulțumire ori dezaprobare, uneori de uimire. L încă nu venise. Trimisese încă de dimineață vestitorii sub formă de mici particule verzi și roșii care mi se plimbau prin toate vasele de sânge. La intervale regulate, ei îmi gâdilau sângele rece, apoi mă înțepau delicat, apoi începeau să tropăie, mârâind și atunci îmi simțeam carnea strânsă ca într-o menghină de lemn de esență moale.

La un moment dat am încercat să mă ridic, dar picioarele nu m-au ascultat și m-am prăbușit la loc pe covor. Noroc că nu am căzut peste copii. Ei s-au speriat puțin și au fugit în colțul roșu al camerei. I-am rugat să îmi aducă de pe noptieră caietul de versuri dar pesemne că nu m-au auzit, rugămintea fusese formulată pasămite doar în gând sau așa ceva. Așadar, vestitorii interiori îmi blocaseră prin strânsoarea lor epiglota. Continuau să meargă în șir și în grupuri mici prin lăuntrul meu, dar numai eu îi auzeam, iar mișcarea lor neîntreruptă începuse să provoace apariția unor broboane mărunte și roșii ce ieșeau prin toți porii pielii mele alb-verzuie.

În acel moment am auzit că începuseră să se certe copiii. Jucau un joc complicat cu zaruri, poate piticot, poate sus-jos, nu reușesc să îmi amintesc deloc. Se pare că cel mare continua să îl tot bată pe cel mic, iar ăsta din urmă țipa și arunca cu tot ce îi venea la mână în celălalt. Le-am spus desigur să se potolească, poate veneau vecinii să îi certe și chiar nu era cazul să se întâmple asta acum. Nu știu dacă m-au auzit de data asta, dar parcă zgomotul s-a mai potolit și pe urmă am văzut cum brobonelele se transformau în pâraie roșii, dureroase, care începuseră să păteze covorul. M-am gândit la L. Unde o fi, de ce nu vine. Dar era cu siguranță din nou la ea. Știam, chiar dacă el nu voia să recunoască în ruptul capului. Tot zicea că era ocupat la muncă.

Pâraiele au devenit curând mici fluvii și corpul mi se subția iremediabil, vedeam cum mă micșorez, fluviile deja mă frigeau, apoi m-am ridicat și am început să plutesc prin cameră.

Pe jos zăcea fosta carcasă a trupului ce mă conținuse în toți anii ăștia. Golită și îngălbenită ca un ciorap purtat prea mult.

Am plutit către copii, am suflat un aer călduț înspre ei și s-au liniștit.

Atunci am auzit ușa deschizându-se. Intrase L. M-am agățat de tocul ușii și m-am ascuns în dormitor.

ZAMFIRESCU_ANA MARIA

o sută

O sută. De ani. De vise. De visuri. De amintiri. De fapte neîntâmplate. De iubiri neauzite.

De mângâieri. De spaime. De cuvinte nespuse.

Au fost găsiți îmbrățișați strâns în subsolul clădirii din Calea Victoriei. Atât de strâns încât au trebuit să muncească trei zile și trei nopți fără încetare ca să îi desfacă. Odată desfăcuți, s-au uitat la ei și hainele ce le acoperiseră trupurile înțepenite de vreme se destrămară și se transformară în praf, un praf format din sute de arahnide minuscule ce porniră care încotro, pocnind ușor din chelicere, ascunzându-se în cotloane până atunci neștiute de nimeni. Veniseră fotografii de la toate publicațiile importante, ei erau senzația acelor zile de început de 2014, apărură până și pe coperta Time Magazine din ianuarie. Când în sfârșit s-a lăsat liniștea, au deschis ochii încet, mai întâi Sevira, apoi Mader, s-au văzut și și-au zâmbit. Reușiseră. Ultima amintire era legată de fotografia de la petrecerea de anul nou, Sergiu, maestrul cofetar, lucrase din greu cu ajutoarele sale și făcuseră numai și numai din pandișpan cifrele anului care venea, de mărimea unui stat de om și glazurate cu zahăr cu aromă de fragi, toate cuplurile se înghesuiseră la fotograf.

Într-un colț al încăperii văzură salopetele lăsate de arheologi, se îmbrăcară și ieșiră degrabă în stradă. Nu reușiră să scoată o vorbă, somnul îndelung le afectase desigur vorbirea, se uitară uimiți unul la celălalt, nu înțelegeau ce se întâmplă, mașinile, zgomotul, clădirile, agitația. Leșinară. I-au găsit de dimineață, i-au dus la institut, acolo i-au conectat la mașinării complicate, nu știau că există așa ceva, le-au arătat războaiele, arta, moartea, răsturnările, dictatura, haosul, tehnologia, o parte dintre ele le visaseră, dar nu erau la fel, nimeni cunoscut nu mai era acolo. Se mișcau încet, pluteau într-o lume care nu era a lor, știuseră, bineînțeles că vor avea mari surprize, călătoria în timp se petrece în vis, dar timpul acesta era diferit prea mult, lumea o luase într-o direcție ce nu putuse fi prevăzută, dar nici stăvilită, ei erau prea tineri și totodată prea bătrâni, nu găsiră pe nimeni dintre ai lor să le explice măcar în parte lumea asta cu oameni atât de conectați și totuși atât de îndepărtați. 

Se culcară îmbrățișați după ce făcuseră dragoste pentru ultima? sau pentru prima oară? și se treziră după mult, foarte mult timp. Petrecerea de anul nou tocmai se încheiase, erau ușor mahmuri. Își zâmbiră.

Apoi, într-o zi de vară, începu războiul.

 

 

Asta nu înseamnă că stau degeaba

Dacă iarba e verde
sau albastră
el nu mai știe

Dacă e iarnă sau vară
el nu mai știe

Dacă e sus sau jos
el nu mai știe

și în general
asta înseamnă
că groapa astupată
cu crengi
cu pământ
cu iubire
cu vise
cu toate ființele nenăscute
nefăcute
nenumite
e aici sau acolo
sau pretutindeni.

Dacă luna e sus
atârnată
și fața îi stă către ea
fața fără formă
fără aer
fără gând
aproape putrezită
de atâta umflare
plină de sare uscată

asta înseamnă
că groapa
e plină
și el e gol.

Nu mai știa de când e acolo
de ce e acolo
noaptea îl durea
iarba udă îi pătrundea ființa moale
pijamaua subțire
halatul de mătase
și nici țipenie nu se arăta
stelele scânceau ușor
le bătea lumina lunii
atunci îi simți dinții mărunți și limba aspră
pe degetele mâinii stângi
era Zelda, ființă albă și pufoasă
îl privea cu ochii stranii de felină mică
cu ochii limpezi, mari și iubitori,
strălucitori,
erau aidoma ochilor ei,
cea din groapa de deunăzi.

Către muncă

Benone ieși din casă zâmbind ca un șacal, zâmbetul pe care îl știm, cel cu dinții complet dezgoliți. Era un bărbat micuț și lat dacă îl priveai din spate, rotund din lateral. Părul rar și zburlit îi acoperea parțial ochii cenușii.

Văzuse deunăzi la televizor, pe un post obscur, un documentar despre limbi. Limbi de pisică, de cocoș, de iepure, de vacă, de cămilă, de oaie, de tigru, de elefant, de pumă și așa mai departe. Îl fascinaseră mai ales limbile sălbatice și în mintea odihnită îi încolțise ideea să le îmblânzească, să încerce să le aducă în starea blajină a celor domestice.

Limbile domestice erau moi, roz, catifelate și calde. Vorbeau frumos și emanau o aromă plăcută. Cele sălbatice erau aspre, miroseau fetid a putreziciune descompusă și în general se exprimau dizgrațios, foloseau cuvinte murdare pe care nu le putem reda acum, de dragul eventualului cititor rătăcit în acest text.

Îmblânzirea urma să se producă cu ajutorul unui cuțit pe care Benone îl achiziționase cu ceva vreme în urmă dintr-un magazin specializat, pentru a-l utiliza în bucătăria restaurantului unde se ocupa îndeosebi de felierea cărnii de porc.

Cuțitul nu era nici mare, nici mic, nici frumos, nici urât; avea un mâner sidefiu din coajă de bananier uscată la soare și arsă cu felurite mirodenii de către niște triburi ascunse în junglă; lama neagră strălucea argintiu numai în lumina lunii pline de mai. Dimensiunea cuțitului nici nu era așa de importantă, ea varia în funcție de starea de spirit a posesorului, de nivelul stimei de sine și de mărimea buzunarului.

Benone era o persoană cu buzunare medii în acea zi, dar cu stimă de sine foarte mare, dovadă și zâmbetul de șacal pe care îl afișa. Zâmbetul îl utiliza de multă vreme în împrejurări propice, dar acum îi fusese inspirat desigur de emisiunea pe care o urmărise deunăzi. Limba de șacal era, normal, sălbatică, el avea o idee despre cum ar putea-o pune cu botul pe labe, doar că trebuia să fie inventiv, nu cu toate limbile sălbatice poți proceda la fel; cel puțin așa se părea.

Deodată, cum se hlizea el așa, privind în gol către soarele portocaliu-albăstrui, călcă pe ceva moale, alunecos și țipător; era un mănunchi frumos legat cu o panglică proaspătă de praz, conținând limbi de iepure sălbatic, leu, lup, urs și capră neagră; pentru că le lovise cu vârful ghetei murdare, se porniră toate pe un urlat strașnic, de treziră toți vecinii; îl învălui apoi un miros de sânge putrezit, ca să nu mai vorbim de întreaga panoplie de imprecații ce răsunau cu ecou, pe mai multe voci, între blocuri.

Benone nu se pierdu cu firea, se aplecă binișor, scoase cuțitul din haina ponosită; lama i se făcuse lată și unduioasă, o strecură cu îndemânare pe sub mănunchiul agitat, îl ridică cu băgare de seamă și-l introduse brusc în sacoșa de rafie pe care o purta zilnic. Limbile se potoliră numaidecât, liniștea pogorî asupra cartierului și din sacoșă izvorî o aromă îmbătătoare de mosc și flori de trandafir.

Benone se grăbi să ia măslinele și merse apoi la muncă.

Ana-Maria Zamfirescu

06.10.2013

11185_10151424686616897_1532949459_n