Altceva

35Uneori mă trezesc fără nici un chef de a spune bună ziua. Mă ascund chiar înainte de a deschide ochii. Nu știu dacă e zi sau noapte, dacă e soare sau plouă și în general prefer să nu știu nimic. Apoi îmi desfac petalele, una câte una, le primenesc, le vopsesc pe ici pe colo pe unde e culoarea mai ștearsă (vopseaua mai sare când dorm). Mă acopăr cu ele și pornesc la drum. Drumul e presărat cu nenumărate obstacole – papuci obraznici, covoare sensibile, pereți neașteptați, uși închise, ferestre mate, scaune arțăgoase și așa mai departe. Încerc să îmi iau încărcătura în spate, dar omizile ies din papuci și strigă la mine într-o limbă pe care nu o mai înțeleg (s-au născut se pare într-o altă lume). Le ridic și le înfășor în pânza verde lăsată moștenire de fluturii alchimici de acum mai bine de cinci secole. Plec mai departe, mă lovesc, mormăi cuvinte injurioase printre dinți. Iau încărcătura și o rotesc rapid deasupra capului ca să îmi fac loc printre cetățenii cu topoare (astfel, ei își pierd rapid interesul pentru mine și revin la obiceiurile lor, sfărâmându-și unii altora capetele și membrele). Alunec pe valurile de sânge apoi plutesc fin. Ajung la gară, mă sui în trenul disperat și livrez încărcătura. Trenul explodează, bucăți de foste ființe zboară în aer și se transformă, încă înainte de a cădea la pământ, în flori mirosind a putregai. Mulțumită, adun câteva și le salut binevoitor.

Reclame

câine cu floare

Sub nepăsarea lor

mă culc pe ochiul meu strâmb

mă trezesc pe pulpa mea argintie

îi iau de păr și îi scutur bine

ei nu simt nimic

câinele fără gură

latră surd

mă duc să îmi primesc porția

ei nu aud nimic

floarea fără culoare

merge să bea puțină apă

se supără pe mine

mă acuză de iresponsabilitate

plec în vacanță

dar vacanța dispăruse deja

e un concept revolut,

văd asta pe pancarta

de la gâtul câinelui

așa că mă culc

pe urechea mea interminabilă

mă trezesc fără voie

pe spinarea ferfenițită

ca o cârpă folosită prea mult

vine floarea

și mă biciuiește incolor.


Apa ne va renaște, cumva

Brațele i se deschiseră brusc, întreg trupul îi fremăta și îi palpita și această ultimă așteptare îl făcea parcă mai nerăbdător ca niciodată. La îmbrățișarea asta visase în toți acești ani, ba chiar în primii dintre ei, când stătuse în spital, avea coșmaruri cum că momentul ăsta nu avea de fapt să se mai petreacă nicicând.

Se ridică de pe taburetul șubred, cu oarecare greutate – deh, trupul său greu încercat de suferință nu mai era ca în prima tinerețe. Încercă să își îndrepte spatele, dar brațele rămaseră deformate, îndoite într-o poziție nefirească. – Doamne, ce o să te mai devorez în curând! – era gândul care îl locuia de ceva vreme.

Ea venea călcând cu băgare de seamă pe nisipul umed. Nu mai avusese ocazia să meargă pe jos atât de mult în tot timpul ăsta și acum era puțin nesigură pe propriii pași. Cu jacheta de vinilin negru scorojită la coate și manșete, cu jeanșii aproape putreziți pe fese de cât fuseseră purtați și cu bascheții vișinii, aproape noi, cu părul lung, negru și încâlcit, nu îi dădeai mai mult de douăzecișișapte, hai trezecișicinci de ani. Din spate. Chipul însă i se brăzdase adânc și obrajii i se lăsaseră, ochii îi erau ușor tulburi și buzele altădată pline se subțiaseră, lăsând gura pradă unui rictus ce o schimonosea. Cei douăzeci de ani petrecuți în penitenciar, abuzurile de acolo și alcoolismul își spuneau, iată, cuvântul.

Mintea nu îi era pe deplin limpede, judecata începuse să se înnegureze încă de atunci, de când făcuse fapta aceea care o adusese și o țintuise în locul acela îngrozitor pentru atâta amar de vreme. În pușcărie nu se preocupase nimeni de problemele ei, doar nu era sanatoriu de boli mintale. Știa bine că făcuse ceva rău și că era legat de bărbatul din fața ei, care ani de zile nici măcar nu o vizitase, habar nu avea de ce.

Bărbatul era înalt și firav, sărăcăcios îmbrăcat; durerea prin care trecuse îi schimbase și lui înfățișarea, avea ochii înfundați în orbite, părul aproape alb, fața ridată.

Se văzuseră doar de trei – patru ori în acest răstimp, totuși o iubea încă atât de mult, avusese foarte multă răbdare ca ea să se întoarcă și să poată fi din nou împreună.

Își scoase haina de velur ponosită și o azvârli pe plaja pustie. În acea clipă brațele mecanice, artificiale scânteiară puternic în lumina soarelui. Ea se miră un pic, apoi își aminti că îi spusese ceva despre asta, odată. Pe el însă și-l amintea foarte bine, fuseseră iubiți înainte, foarte apropiați.

– Ce faci aici? Hai acasă, du-mă acasă sau undeva, unde pot să am și eu o baie și un pat ca lumea.

– Te aștept de atât de mult timp, nu mai știi că așa am hotărât, să ne vedem aici după ce ieși, aici, unde ne-am întâlnit prima oară?

– Uite ce e, frate! Nu mai știu nimic, nici nu mai vreau să vorbesc de locul ăla groaznic, m-a lăsat o mașină aici, după colț și am venit, să mergem!

Ultimele cuvinte i le aruncase direct în față, strigând răgușit; el o prinse de mână, apoi rapid de mijloc – mâinile mecanice erau agile, beneficiase de ultimul model, plătit integral de cei de la ajutorul social; o strânse puternic și o posedă năvalnic, chiar acolo, pe nisipul umed și rece, sub țipetele pescărușilor, îngroziți de oceanul ce se revărsa frenetic înspre țărm.

Ei îi plăcu mult, se simți bine, suspina ușor, era ceva ce îi lipsise mult, dar pesemne smuciturile și emoția îi reconectară câțiva neuroni rebeli, căci amintirile se porniră să se înfiripe în mintea pierdută. Își amintea o ceartă destul de violentă, un tren care se apropia cam repede, șinele lucind în soare; el, pe care îl împinsese, accidentul. Procesul. Fotografia cu el, din spital, înfășurat tot, ca o mumie, în feșe albe, pironit în pat de angrenaje complicate. I-o arătaseră la proces. Discuțiile cu persoane îmbrăcate în alb. Închisoarea.

El îi zâmbea știrb, vedea, calm, oceanul crescând, era clipa pe care o aștepta; soarele intră în nori, ea se întoarse, uimită, către el, dădu să îi spună ceva, dar apa îi înghiți și îi trase în adâncuri.

nu mai pot

Nu mai pot

nu mai pot” – îmi spuneai

nu mai pot” – îți spuneam

cu toate astea continuam să mâncăm

din aceeași farfurie cu lături

până nu mai suportam

nici gustul nici mirosul

nici măcar consistența – era groaznic de scârboasă,

așa cum ajunsese, cu bucăți semisolide presărate

în lichidul vâscos, translucid

dar eram nevoiți să mai luăm

o înghițitură, încă una

nu mai pot” – strigam amândoi,

nu mai pot” – urlam ca apucații

dar iată că nu aveam de ales

hrana din farfurie ne consuma pe-ndelete.

o istorie posibilă

 

 

 

cu ramurile mâinilor de frunze

ating stelele opace

îmi ard vârfurile

și mă prăbușesc

 

în lumea asta ca o oglindă mult prea mată

în care nu ne mai vedem

apoi tu vii și mă ridici

și mă înalți pe după umerii de apă

vine și omul pește

și mă adulmecă tăcut

pe urmă zâmbește cu subînțeles

 

stelele se schimbă între ele

veșmintele unora devin pielea celorlalte

și dansează până la epuizare

cu sufletul meu tremurător și verde

 

ochiul omului pește iese și se uită amenințător

își schimbă brusc culoarea

de mai multe ori

încât amețesc

și nu mai știu

dacă e bine să mă mai trezesc

sau nu

mai bine rămân aici îmi zic

umerii tăi de apă se scurg

înapoi în lac

iarba ne acoperă

ne spulberă

și din noi cresc plante proaspete

care își schimbă culoarea fără răgaz

13

Poveste vegetală

Poveste vegetală

            Ana Maria Zamfirescu

Eram atât de obosită, cred că nu mai dormisem de șapte ani; sau în orice caz, nu mă putusem odihni defel în răstimpul ăsta. M-am întins în pat și am simțit o durere ascuțită în șoldul stâng. Am încercat să schimb cumva poziția, dar se vede că am adormit, mi se pare că am dormit pentru alți șapte ani încheiați, pentru că atunci când m-am trezit am văzut în jur o încăpere complet nouă, cu altă formă, culoare și gust. Mirosul se păstrase, era mirosul trupului meu adormit și mirosul durerii care îmi străpungea ființa moale. Am dat să mă mișc, dar era greu, mă lungisem incredibil de mult și cuțitele care îmi tăiaseră și mai-nainte șoldul nu voiau să-și înceteze deloc mișcarea. Am încercat să mă întorc brusc, ignorându-le, dar mi-au dat lacrimile. Prin ceața lacrimilor camera își schimba continuu dimensiunile și străluciri multicolore ale luminii de amiază îmi atrăgeau atenția la marginea câmpului vizual. Mi-am adunat puterile de prin colțuri, de unde se risipiseră și am scos cuțitele care mă țineau în loc, apoi le-am pus bine, la păstrare, împăturite în pânza de in a cămășii de dormit, pe care nu aveam de gând să o mai port vreodată.

După alte zile de așteptare, am reușit să mă dau jos din patul străveziu și am plutit ușor către baie, să mă spăl de toată sudoarea adunată în anii în care dormisem. Corpul nu mă mai asculta așa cum făcea de obicei sau cel puțin așa cum îmi aminteam că obișnuia. Câte o mână sau picior rămâneau mereu în urmă, se lungeau translucide sau rămâneau agățate în câte un cui sau în câte o clanță și eram, desigur, nevoită să le chem și să le cert de fiecare dată; ba chiar, la un moment dat, m-am trezit că și capul rămăsese undeva în spate, continuând să admire un presupus apus al soarelui răpus.  I-am spus: – Vezi bine că avem ceva de făcut, așa că fă bine și te mișcă, doar nu vrei să înțepenim iarăși ani de zile; și apoi, poate în afară se întâmplă foarte multe chestii, iar noi vom rata totul. A venit, până la urmă, era numai o chestiune de ambiție personală, el se credea, bineînțeles, mai presus, mai artist, mai sus-pus.

Am reușit să mă spăl bine-bine, deși pielea îmi era încrustată cu felurite substanțe mai mult sau mai puțin fonetice, formate în tot acest timp al somnului prelung, din umori și vise nedeslușite. Baia era aceeași, mi se părea, chiar dacă acum era locuită de multe și diverse ființe ce trebăluiau în liniște cu un scop ce îmi rămânea ascuns, măturând, verificând și mutând din loc în loc tot soiul de obiecte, mobile mici, creme, geluri, prafuri, loțiuni.

Ajunsă în bucătărie, am căutat ceva de mâncare, abdomenul îmi devenise transparent și mă ruga să nu îl privez cu totul de atenție. Ai mei îmi lăsaseră, cu grijă, un rest aproape comestibil de ceva ce fusese odinioară o budincă sau cam așa ceva. Am înfulecat-o rapid, apoi am luat o gură de cafea, una de lapte, una de ceai; m-am oprit să respir, mi-am tras sufletul, pantalonii și o bluză. Trupul încă se mai împotrivea ideilor pe care le aveam, așa că pantalonii au trebuit să fie mai întâi scurtați, apoi lungiți, lărgiți și, în fine, vopsiți pentru a fi acceptați așa cum se cuvine. Cu bluza a fost mai simplu, după ce i-am prelungit inexorabil partea dreaptă până la zidul acoperit cu iederă și înapoi, i-am pus nasturi de frunze și mânecă din aripi de libelule, corpul a primit-o ca și cum fusese a lui dintotdeauna. Astfel înveșmântată, m-am aventurat afară, dar, înainte de ușă, m-am împiedicat de un grup de indivizi suavi, albi, pufoși, cât o mandarină de mari și care mă priveau cu ochi timizi, rozalii, tiviți cu verde-praz. Ei pufneau ușor și țopăiau delicat în jurul meu, în timp ce încercam să mă adun de jos. Mi-am confecționat rapid niște sandale din umbră de brad ornate cu câte trei inși dintre ei, se vede că de aceea nu putusem să merg cum trebuia mai înainte.

Nu mă simțeam prea bine. Răul începuse poate chiar de dinainte să dorm, iar lumina soarelui cețos care mă bătea peste piept și peste picioare nu făcea decât să îi crească puterea asupra mea. Nu aveam busolă și nici măcar un toiag în care să mă sprijin. La un moment dat, totuși, am început să plutesc, înghițisem o pastilă sau două în baie și acum își făceau efectul, amețeala care făcuse să mă învârt pe dinăuntru se scurgea încet din mine, pe trotuar. Când am obosit să tot plutesc, m-am întors și m-am urcat moleșită în automobilul cartonat care mă însoțea. Acolo am remarcat abia umflătura domoală care îmi apăsa stomacul, măruntaiele și plămânii și care îmi permitea să respir, dar numai sacadat, șuierător. Nasturii bluzei începură să cedeze puțin câte puțin și mașina se umplu curând de foșnetul frunzelor care se împreunau și dădeau naștere unor arbori maiestuoși și unor mici pomi fructiferi albaștri, care ne-au hrănit cu generozitate pe drum. Între timp, umflătura crescuse și aproape că îmi mângâia genunchii, am deschis ochii larg în beznă, dar nu am văzut nimic, am trecut ca orbii uitându-ne numai înainte, mergeam în viteză printre oameni, alei, camioane, clădiri, epoci trecute și viitoare, câini veseli, iepuri și albatroși, străzile neluminate ne făceau semne cu mâna, am oprit deodată la marginea uneia, era acolo o construcție cu contururi nedefinite, se auzeau bufnituri și zgomote înfundate, ca șoaptele, dinăuntru. M-ai luat de mână și m-ai condus, nu mai știam ce zi e și de ce, amețeala ne luase urma și mă pătrunsese din nou, creierul se învârtea în loc ca un titirez, picioarele și capul rămâneau iar în spate și a trebuit să le conving cu binișorul să ni se alăture. Acolo m-ai predat unor persoane albe, cu fețe imobile și mascate, m-au întins, m-au răsucit, mi-au verificat orificiile existente și inexistente, m-au dezbrăcat și îmbrăcat de mai multe ori, numai sandalele nu s-au lăsat duse, le era tare bine ființelor mărunte agățate așa, cu mâini delicate și călduțe, de picioare. Apoi nu te-am mai văzut, m-au dus și m-au lăsat cu fața îngropată în palme, cu durerea care devenise acum umflătura sub care trăiam, m-au înțepat și verificat din nou, eram doar o durere pe un pat și atât. Aș fi fugit pe marginea acoperișului, m-aș fi mișcat pe sub pământ, aș fi coborât și aș fi luat un măr zemos să mușc cu poftă, m-aș fi fragmentat în șapte părți dintre care cel puțin una magnetică și le-aș fi dus departe, aș fi luat răul și l-aș fi strivit și desfăcut și l-aș fi aruncat pe orbită, dar corpul nu mă mai asculta nicidecum, nici nu îmi mai aparținea, fusese subjugat total de umflătura ce mă locuia. Au trecut așa zile, cred, dacă nu mai mult, încercam să ațipesc, dar de fiecare dată cuțitele, altele, mi se înfigeau pe te miri unde, se răsuceau animalic și mă trezeam asudată. Doar inșii pufoși ai sandalelor mă mai mângâiau câteodată, dar din ce în ce mai rar.

Simțeam că mă sfârșesc, oricum nu mai puteam, finalul era cu siguranță aproape, când m-au luat pe sus, m-au apăsat cu mâini de plumb, m-au călcat pe oase, m-au tăiat, m-am forțat înfricoșată și atunci a venit ea, mică, firavă, roșie, umedă și alunecoasă, nu spunea nimic, avea gura lipită, ochii lipiți, urechile lipite, membrele tremurătoare, ghemuite, în jur arăta totul ca după măcel.

După o vreme am adormit din nou.

12 noiembrie 2013