fragment

Am fermoarul ăsta în spate. Mă mănâncă îngrozitor. Așa. Ajută-mă să îl desfac puțin. Nu acolo. Mai sus. Așa. Acum îl trag eu mai jos, încă puțin. E bine. El îmi ține sufletul închis. Acum poate să iasă. Mă înconjoară deja într-un abur călduț, e plăcut. Intră la loc. Dar nu tot. O parte rămâne împrejur.

 

Simplu ca bună ziua. Așa ar fi trebuit să fi fost. Ar fi putut însemna ceva.

câine cu floare

Sub nepăsarea lor

mă culc pe ochiul meu strâmb

mă trezesc pe pulpa mea argintie

îi iau de păr și îi scutur bine

ei nu simt nimic

câinele fără gură

latră surd

mă duc să îmi primesc porția

ei nu aud nimic

floarea fără culoare

merge să bea puțină apă

se supără pe mine

mă acuză de iresponsabilitate

plec în vacanță

dar vacanța dispăruse deja

e un concept revolut,

văd asta pe pancarta

de la gâtul câinelui

așa că mă culc

pe urechea mea interminabilă

mă trezesc fără voie

pe spinarea ferfenițită

ca o cârpă folosită prea mult

vine floarea

și mă biciuiește incolor.

o sută

O sută. De ani. De vise. De visuri. De amintiri. De fapte neîntâmplate. De iubiri neauzite.

De mângâieri. De spaime. De cuvinte nespuse.

Au fost găsiți îmbrățișați strâns în subsolul clădirii din Calea Victoriei. Atât de strâns încât au trebuit să muncească trei zile și trei nopți fără încetare ca să îi desfacă. Odată desfăcuți, s-au uitat la ei și hainele ce le acoperiseră trupurile înțepenite de vreme se destrămară și se transformară în praf, un praf format din sute de arahnide minuscule ce porniră care încotro, pocnind ușor din chelicere, ascunzându-se în cotloane până atunci neștiute de nimeni. Veniseră fotografii de la toate publicațiile importante, ei erau senzația acelor zile de început de 2014, apărură până și pe coperta Time Magazine din ianuarie. Când în sfârșit s-a lăsat liniștea, au deschis ochii încet, mai întâi Sevira, apoi Mader, s-au văzut și și-au zâmbit. Reușiseră. Ultima amintire era legată de fotografia de la petrecerea de anul nou, Sergiu, maestrul cofetar, lucrase din greu cu ajutoarele sale și făcuseră numai și numai din pandișpan cifrele anului care venea, de mărimea unui stat de om și glazurate cu zahăr cu aromă de fragi, toate cuplurile se înghesuiseră la fotograf.

Într-un colț al încăperii văzură salopetele lăsate de arheologi, se îmbrăcară și ieșiră degrabă în stradă. Nu reușiră să scoată o vorbă, somnul îndelung le afectase desigur vorbirea, se uitară uimiți unul la celălalt, nu înțelegeau ce se întâmplă, mașinile, zgomotul, clădirile, agitația. Leșinară. I-au găsit de dimineață, i-au dus la institut, acolo i-au conectat la mașinării complicate, nu știau că există așa ceva, le-au arătat războaiele, arta, moartea, răsturnările, dictatura, haosul, tehnologia, o parte dintre ele le visaseră, dar nu erau la fel, nimeni cunoscut nu mai era acolo. Se mișcau încet, pluteau într-o lume care nu era a lor, știuseră, bineînțeles că vor avea mari surprize, călătoria în timp se petrece în vis, dar timpul acesta era diferit prea mult, lumea o luase într-o direcție ce nu putuse fi prevăzută, dar nici stăvilită, ei erau prea tineri și totodată prea bătrâni, nu găsiră pe nimeni dintre ai lor să le explice măcar în parte lumea asta cu oameni atât de conectați și totuși atât de îndepărtați. 

Se culcară îmbrățișați după ce făcuseră dragoste pentru ultima? sau pentru prima oară? și se treziră după mult, foarte mult timp. Petrecerea de anul nou tocmai se încheiase, erau ușor mahmuri. Își zâmbiră.

Apoi, într-o zi de vară, începu războiul.