unu – fragment

Undeva unde nu ai mai fost niciodată dar parcă simți că ar trebui să mergi. Undeva unde nu ar trebui să fii. Sau, cel puțin, nu acum (atunci, când?). Undeva unde timpul: 1. pare să stea în loc (nu, nu, asta am mai citit-o undeva, rog cititorul a nu o lua în seamă, prea sună a clișeu); 2. curge de jos în sus (adică, să nu mă înțelegi greșit, se comportă cumva fluid, dar cu sincope adecvate sau neadecvate, funcție de scopul atribuit sau necesar, ei, asta nu e chiar așa de greu de închipuit sau e, poate, dacă ești, ca de obicei, cu gândul aiurea); 3. pare că nu mai există (nici nu există aievea, asta o știm cu toții, e o convenție menită doar să ne înfricoșeze sau poate o justificare a decăderii fizice); 4. arată ca soarele alb (care dansează, bineînțeles, cu mișcări lente, legănate de val); 5. uită de unde vine și unde se duce.

Personajul nostru este mai curând longilin decât rotofei (deși, să recunoaștem deschis, rotofeiul poate avea uneori mai mult haz; dar nu a fost să fie așa, dacă era așa, ar fi fost o altă poveste). Îl vedem din spate, într-un clar-obscur cețos, are glugă și pantaloni largi, pentru moment descrierea este suficientă, voi reveni mai târziu, poate, dacă asta va prezenta măcar un pic de interes. E noapte. Pe aleea murdară mărginită de clădiri coșcovite și înalte trece repede, scheunând, un cățel răpciugos. Personajul se împiedică ușor de el și scoate un oftat nici prea prelung, nici prea scurt. Potrivit. Atât în ceea ce privește fundalul sonor al momentului.

Se mișcă încet personajul nostru, mai precis se depărtează de locul în care liniile de perspectivă se întâlnesc și care formează punctul din care privim tabloul, îl incomodează desigur și bareta dreaptă descusută a rucsacului pe care îl poartă în spate, făcându-l astfel să se bălăngăne pe picior și lovindu-l la fiecare pas cu ceva ce se găsește înăuntru și pare oarecum contondent. Din acest motiv mersul lui este puțin șchiopătat, dar asta nu pare să îl oprească. Nu știm care îi e ținta deplasării nocturne și nici de unde a plecat, îi știm doar gândurile, așternute mai sus, care i se învârt întruna în cap și nu par să lase loc și altora, pesemne ascunse adânc în străfunduri.

O fereastră slab luminată se deschide brusc deasupra lui și cineva azvârli conținutul lichid-păstos al unui recipient cu formă nedeterminată, care ar fi putut fi folosit fie la gătirea unor alimente, fie la eliminarea unor dejecții. Dar mai bine să nu mai insist. Personajul bombăne ceva ininteligibil și își continuă drumul fără să bage în seamă incidentul. Se scutură doar, puțin. Cățelul îl urmează, neavând altceva mai bun ori mai urgent de făcut.

odd-photos-from-history-25

Reclame

Altceva

35Uneori mă trezesc fără nici un chef de a spune bună ziua. Mă ascund chiar înainte de a deschide ochii. Nu știu dacă e zi sau noapte, dacă e soare sau plouă și în general prefer să nu știu nimic. Apoi îmi desfac petalele, una câte una, le primenesc, le vopsesc pe ici pe colo pe unde e culoarea mai ștearsă (vopseaua mai sare când dorm). Mă acopăr cu ele și pornesc la drum. Drumul e presărat cu nenumărate obstacole – papuci obraznici, covoare sensibile, pereți neașteptați, uși închise, ferestre mate, scaune arțăgoase și așa mai departe. Încerc să îmi iau încărcătura în spate, dar omizile ies din papuci și strigă la mine într-o limbă pe care nu o mai înțeleg (s-au născut se pare într-o altă lume). Le ridic și le înfășor în pânza verde lăsată moștenire de fluturii alchimici de acum mai bine de cinci secole. Plec mai departe, mă lovesc, mormăi cuvinte injurioase printre dinți. Iau încărcătura și o rotesc rapid deasupra capului ca să îmi fac loc printre cetățenii cu topoare (astfel, ei își pierd rapid interesul pentru mine și revin la obiceiurile lor, sfărâmându-și unii altora capetele și membrele). Alunec pe valurile de sânge apoi plutesc fin. Ajung la gară, mă sui în trenul disperat și livrez încărcătura. Trenul explodează, bucăți de foste ființe zboară în aer și se transformă, încă înainte de a cădea la pământ, în flori mirosind a putregai. Mulțumită, adun câteva și le salut binevoitor.

Oricum nu mai contează, calul din curte e mort

Bine că a plecat, nu mai aveam nevoie de el și oricum îmi făcuse destule probleme. Ba că nu e bună aia, ba că nu e bună cealaltă, ăla e prea prost, altul prea înalt, una prea deșteaptă, alta prea lată în spate. De ce să îmi tot dau cu părerea și să am gust față de ceea ce e în jur? Totul e mult mai simplu acum, când el a dispărut și tot ceea ce mă înconjoară este absolut la fel.
Nu mai e nimic prea sărat, dulce, acru, picant. Totul a devenit fad. Și tern. Abia acum sunt cu adevărat fericită și înțeleg sensul pentru care mă aflu aici; să fiu ca toți ceilalți, o masă amorfă de ființe fără voință proprie și fără dorințe speciale, ci numai cu necesități primare.
Ei ne asigură tot ce ne trebuie; porția zilnică de hrană preambalată, încăperile comune de dormit, toaleta la capătul holului; de reproducere se ocupă tot ei, separat, în laborator, noi nu mai avem nici o grijă, nici copii de crescut, numai să respectăm programul.
Înainte era, desigur, altfel. Nu mai știu foarte exact cum era; uneori cad într-un soi de transă ciudată, chiar înainte de a adormi sau de a mă trezi. O amețeală ciudată mă cuprinde, capul îmi vâjâie, un zumzet îmi înăbușe auzul, mâinile și picioarele se îngreunează și atunci am un fel de vedenii; îmi închipui că se leagă cumva de viața de dinainte, altfel nu ar avea de unde să vină toate astea.
Mă trezeam cu un gust metalic, amar, sărat și sălciu deopotrivă în fiecare dimineață, în patul răvășit și umed de sudoare. O fi fost de la somniferele pe care mi le administrau înainte de culcare. Somniferele erau albastre, verzi și galbene. Cele galbene erau dulci și miroseau plăcut a flori de câmp. Mirosul, gustul și textura lor aspră îmi aminteau de copilărie, când alergam pe dealurile înverzite, primăvara târziu.
Apoi vomitam; gustul metalic se amplifica până la paroxism, iar voma devenea consecința sa firească.
Mă spălam cu grijă, mai ales pe papilele gustative, care aveau să fie supuse apoi toată ziua la un intens efort. Papilele se spălau cu o periuță gri, mică, metalică, electrică; când erau foarte murdare, periuța se învârtea rapid și scotea un mormăit puternic, dezaprobator; când erau mai curate, aproape că torcea zâmbind; între aceste extreme, uneori țiuia subțire, alteori chiar urla de supărare, frecând de zor. Dar firește că nu despre ea discutăm acum, așa că să nu mai lungim vorba aiurea.
Când erau curate, papilele înfloreau și erau pregătite pentru treabă. Nu ca atunci când se îmbâcseau și ajungeau galben-maronii și pleoștite. Pe cele din fața și spatele limbii, de pe bolta palatină le spălam mai ușor; greu era cu adevărat să le curăț pe cele din gât; pentru asta trebuia uneori să înghit, alteori numai să fac gargară cu o substanță verzui-mucilaginoasă, inventată anume.
Îndeletnicirea mea era să gust. A mea și a altora ca mine. Dar pesemne că eu o făceam mai bine, căci mă chemau pretutindeni și eram extrem de ocupată. Eram și foarte bine plătită, asta e neîndoielnic.
Gustam hrana nou propusă și hrana mă gusta pe mine. Dacă ne înțelegeam, ne surâdeam politicos și ne îndepărtam ușurel; și atunci se mergea mai departe. Gustam întâi mâncarea dulce, mai potrivită pentru dimineață, dar cu care nu eram în cele mai bune relații; apoi pe cea acră, tot soiul de fructe nou create și altele asemenea; săratul nu era punctul meu forte, ne respectam, dar adeseori ne țineam departe unul de celălalt; cu amarul în schimb, mă înțelegeam perfect, ieșeam adesea în oraș împreună, râdeam, spuneam glume, mergeam la cinema, în parc, ne îmbrățișam; urma umami, subtil și savuros, ne fugăream în restaurante japoneze și indiene și ne regăseam ca doi îndrăgostiți, numai ca să ne plimbăm și să cântăm împreună.
Pe urmă mergeam la expoziții de artă, vedeam picturi mai mult sau mai mult puțin celebre, sculpturi, grafică, artă figurativă, minimalistă, fotografică, arte performative, diverse instalații; gustul meu prevala asupra tuturor și numai operele care mă încântau și pe care le încântam deopotrivă erau cele care urmau să fie prezentate publicului.
După aceea concerte, tot felul de spectacole, călătorii în orașe din toată lumea și în natură; numai gustul meu predomina, îmi amintesc acum atât de clar…
Eram destul de mulți atunci în domeniul ăsta, creasem prozeliți și ei mă creaseră pe mine, mergeam mână în mână pe un drum care părea infinit.
Am gustat apoi, într-o zi fără soare, într-o singură clipă, toate iubirile trecute și viitoare; totul era atât de îngrozitor de dulce, încât brusc m-a apucat din nou o stare de greață irepresibilă; am vomat cu voluptate.
Atunci au început să apară problemele; vedeam numai oameni și lucruri atât de diferiți de gusturile mele, încât simpla existență mi se transformase într-un calvar; se vede treaba că am ținut-o mult așa, căci îmi era din ce în ce mai rău și nimic nu mă mai putea mulțumi, vechii mei prieteni ajunseseră neîncăpători. Nici eu nu mai încăpeam nicăieri. Așa că a urmat tratamentul. Și el a plecat. Gustul, adică. Pare-mi-se că nu am fost singurul caz, am ajuns cu toții aici, iar acum e bine.
Cred.
Mai bine zis, credeam.
Acum, că am început să îmi reamintesc frânturi din ce în ce mai puternice din trecut, nici nu știu ce să mai cred. O fi oare bine?
Ar trebui să le dau de știre și celorlalți. Va fi greu, pentru că ei nu ne lasă să comunicăm normal, suntem supravegheați în permanență, dar mă voi strădui, cu orice preț.
Uite, calul din curte paște o iarbă puțin amară.

o istorie posibilă

 

 

 

cu ramurile mâinilor de frunze

ating stelele opace

îmi ard vârfurile

și mă prăbușesc

 

în lumea asta ca o oglindă mult prea mată

în care nu ne mai vedem

apoi tu vii și mă ridici

și mă înalți pe după umerii de apă

vine și omul pește

și mă adulmecă tăcut

pe urmă zâmbește cu subînțeles

 

stelele se schimbă între ele

veșmintele unora devin pielea celorlalte

și dansează până la epuizare

cu sufletul meu tremurător și verde

 

ochiul omului pește iese și se uită amenințător

își schimbă brusc culoarea

de mai multe ori

încât amețesc

și nu mai știu

dacă e bine să mă mai trezesc

sau nu

mai bine rămân aici îmi zic

umerii tăi de apă se scurg

înapoi în lac

iarba ne acoperă

ne spulberă

și din noi cresc plante proaspete

care își schimbă culoarea fără răgaz

13

Poveste vegetală

Poveste vegetală

            Ana Maria Zamfirescu

Eram atât de obosită, cred că nu mai dormisem de șapte ani; sau în orice caz, nu mă putusem odihni defel în răstimpul ăsta. M-am întins în pat și am simțit o durere ascuțită în șoldul stâng. Am încercat să schimb cumva poziția, dar se vede că am adormit, mi se pare că am dormit pentru alți șapte ani încheiați, pentru că atunci când m-am trezit am văzut în jur o încăpere complet nouă, cu altă formă, culoare și gust. Mirosul se păstrase, era mirosul trupului meu adormit și mirosul durerii care îmi străpungea ființa moale. Am dat să mă mișc, dar era greu, mă lungisem incredibil de mult și cuțitele care îmi tăiaseră și mai-nainte șoldul nu voiau să-și înceteze deloc mișcarea. Am încercat să mă întorc brusc, ignorându-le, dar mi-au dat lacrimile. Prin ceața lacrimilor camera își schimba continuu dimensiunile și străluciri multicolore ale luminii de amiază îmi atrăgeau atenția la marginea câmpului vizual. Mi-am adunat puterile de prin colțuri, de unde se risipiseră și am scos cuțitele care mă țineau în loc, apoi le-am pus bine, la păstrare, împăturite în pânza de in a cămășii de dormit, pe care nu aveam de gând să o mai port vreodată.

După alte zile de așteptare, am reușit să mă dau jos din patul străveziu și am plutit ușor către baie, să mă spăl de toată sudoarea adunată în anii în care dormisem. Corpul nu mă mai asculta așa cum făcea de obicei sau cel puțin așa cum îmi aminteam că obișnuia. Câte o mână sau picior rămâneau mereu în urmă, se lungeau translucide sau rămâneau agățate în câte un cui sau în câte o clanță și eram, desigur, nevoită să le chem și să le cert de fiecare dată; ba chiar, la un moment dat, m-am trezit că și capul rămăsese undeva în spate, continuând să admire un presupus apus al soarelui răpus.  I-am spus: – Vezi bine că avem ceva de făcut, așa că fă bine și te mișcă, doar nu vrei să înțepenim iarăși ani de zile; și apoi, poate în afară se întâmplă foarte multe chestii, iar noi vom rata totul. A venit, până la urmă, era numai o chestiune de ambiție personală, el se credea, bineînțeles, mai presus, mai artist, mai sus-pus.

Am reușit să mă spăl bine-bine, deși pielea îmi era încrustată cu felurite substanțe mai mult sau mai puțin fonetice, formate în tot acest timp al somnului prelung, din umori și vise nedeslușite. Baia era aceeași, mi se părea, chiar dacă acum era locuită de multe și diverse ființe ce trebăluiau în liniște cu un scop ce îmi rămânea ascuns, măturând, verificând și mutând din loc în loc tot soiul de obiecte, mobile mici, creme, geluri, prafuri, loțiuni.

Ajunsă în bucătărie, am căutat ceva de mâncare, abdomenul îmi devenise transparent și mă ruga să nu îl privez cu totul de atenție. Ai mei îmi lăsaseră, cu grijă, un rest aproape comestibil de ceva ce fusese odinioară o budincă sau cam așa ceva. Am înfulecat-o rapid, apoi am luat o gură de cafea, una de lapte, una de ceai; m-am oprit să respir, mi-am tras sufletul, pantalonii și o bluză. Trupul încă se mai împotrivea ideilor pe care le aveam, așa că pantalonii au trebuit să fie mai întâi scurtați, apoi lungiți, lărgiți și, în fine, vopsiți pentru a fi acceptați așa cum se cuvine. Cu bluza a fost mai simplu, după ce i-am prelungit inexorabil partea dreaptă până la zidul acoperit cu iederă și înapoi, i-am pus nasturi de frunze și mânecă din aripi de libelule, corpul a primit-o ca și cum fusese a lui dintotdeauna. Astfel înveșmântată, m-am aventurat afară, dar, înainte de ușă, m-am împiedicat de un grup de indivizi suavi, albi, pufoși, cât o mandarină de mari și care mă priveau cu ochi timizi, rozalii, tiviți cu verde-praz. Ei pufneau ușor și țopăiau delicat în jurul meu, în timp ce încercam să mă adun de jos. Mi-am confecționat rapid niște sandale din umbră de brad ornate cu câte trei inși dintre ei, se vede că de aceea nu putusem să merg cum trebuia mai înainte.

Nu mă simțeam prea bine. Răul începuse poate chiar de dinainte să dorm, iar lumina soarelui cețos care mă bătea peste piept și peste picioare nu făcea decât să îi crească puterea asupra mea. Nu aveam busolă și nici măcar un toiag în care să mă sprijin. La un moment dat, totuși, am început să plutesc, înghițisem o pastilă sau două în baie și acum își făceau efectul, amețeala care făcuse să mă învârt pe dinăuntru se scurgea încet din mine, pe trotuar. Când am obosit să tot plutesc, m-am întors și m-am urcat moleșită în automobilul cartonat care mă însoțea. Acolo am remarcat abia umflătura domoală care îmi apăsa stomacul, măruntaiele și plămânii și care îmi permitea să respir, dar numai sacadat, șuierător. Nasturii bluzei începură să cedeze puțin câte puțin și mașina se umplu curând de foșnetul frunzelor care se împreunau și dădeau naștere unor arbori maiestuoși și unor mici pomi fructiferi albaștri, care ne-au hrănit cu generozitate pe drum. Între timp, umflătura crescuse și aproape că îmi mângâia genunchii, am deschis ochii larg în beznă, dar nu am văzut nimic, am trecut ca orbii uitându-ne numai înainte, mergeam în viteză printre oameni, alei, camioane, clădiri, epoci trecute și viitoare, câini veseli, iepuri și albatroși, străzile neluminate ne făceau semne cu mâna, am oprit deodată la marginea uneia, era acolo o construcție cu contururi nedefinite, se auzeau bufnituri și zgomote înfundate, ca șoaptele, dinăuntru. M-ai luat de mână și m-ai condus, nu mai știam ce zi e și de ce, amețeala ne luase urma și mă pătrunsese din nou, creierul se învârtea în loc ca un titirez, picioarele și capul rămâneau iar în spate și a trebuit să le conving cu binișorul să ni se alăture. Acolo m-ai predat unor persoane albe, cu fețe imobile și mascate, m-au întins, m-au răsucit, mi-au verificat orificiile existente și inexistente, m-au dezbrăcat și îmbrăcat de mai multe ori, numai sandalele nu s-au lăsat duse, le era tare bine ființelor mărunte agățate așa, cu mâini delicate și călduțe, de picioare. Apoi nu te-am mai văzut, m-au dus și m-au lăsat cu fața îngropată în palme, cu durerea care devenise acum umflătura sub care trăiam, m-au înțepat și verificat din nou, eram doar o durere pe un pat și atât. Aș fi fugit pe marginea acoperișului, m-aș fi mișcat pe sub pământ, aș fi coborât și aș fi luat un măr zemos să mușc cu poftă, m-aș fi fragmentat în șapte părți dintre care cel puțin una magnetică și le-aș fi dus departe, aș fi luat răul și l-aș fi strivit și desfăcut și l-aș fi aruncat pe orbită, dar corpul nu mă mai asculta nicidecum, nici nu îmi mai aparținea, fusese subjugat total de umflătura ce mă locuia. Au trecut așa zile, cred, dacă nu mai mult, încercam să ațipesc, dar de fiecare dată cuțitele, altele, mi se înfigeau pe te miri unde, se răsuceau animalic și mă trezeam asudată. Doar inșii pufoși ai sandalelor mă mai mângâiau câteodată, dar din ce în ce mai rar.

Simțeam că mă sfârșesc, oricum nu mai puteam, finalul era cu siguranță aproape, când m-au luat pe sus, m-au apăsat cu mâini de plumb, m-au călcat pe oase, m-au tăiat, m-am forțat înfricoșată și atunci a venit ea, mică, firavă, roșie, umedă și alunecoasă, nu spunea nimic, avea gura lipită, ochii lipiți, urechile lipite, membrele tremurătoare, ghemuite, în jur arăta totul ca după măcel.

După o vreme am adormit din nou.

12 noiembrie 2013

Povestea mea

Uite cum am ajuns din lac în puț.

Spusesem ca nu mă va atinge niciodată și iată m-am lăsat cuprinsă și învăluită cu totul, până peste cap. Dar nu am avut de ales. Alții au făcut totdeauna alegerile pentru mine.

A fost acel moment care a făcut declicul unui sentiment necunoscut mie. Acum, privind retrospectiv, îmi dau seama că acela a fost doar ultima picătură într-un pahar care se umplea de multă vreme.

Mă psihanalizez. 5 ani; fetița aceea blondă, cu bucle mari și ochii verzi cu care mă jucam de ceva vreme în nisipul din parc; atunci am simțit o atracție irezistibilă, instalata treptat, culminând cu un sărut sub ochii înmărmuriți ai bunicii ei de la țară, care nu mai contenea să mă afurisească; dar ce am făcut? O iubeam…

8 ani și jumătate; Andreea? M-am îndrăgostit de privirea inocentă și drăgălășenia cu care își împărțea creioanele colorate cu mine la ora de desen. La orele de sport, la vestiar, ne comparam trupurile. Am tot făcut-o vreo patru ani, apoi ea, nu știu cum, a călcat convenția și a spus cuiva – poate acasă -, în orice caz, părinții au aflat și au mutat-o în altă școală.

Pe mine m-au bătut.

Nu că ar fi fost vreodată prea călduroși cu mine. Pe tata îl vedeam prea rar, până când a dispărut de tot din peisaj. Iar mama – nu prea era pe acasă, o vedea adesea întâmplător pe străzi aiurea cu câte un bărbat – mereu altul -, și mă ascundeam să nu mă zărească.

Am ajuns în alt oraș.

La șaisprezece ani am trăit cea mai frumoasă poveste de dragoste cu Laura – ea avea douăzeci atunci.

Ne-am iubit nebunește.

Da, eram lesbiene.

Dar lumea nu era pregătită pentru noi. Ne priveau pe stradă îndelung, încruntați când ne țineam de mână. Nu mai zic dacă îndrăzneam să ne sărutăm.

Groaznic.

Ne urau doar pentru că eram altfel.

Am crezut că nu voi putea simți niciodată la fel ca ei.

Eu iubeam.

Eram o ființă a luminii, deschisă și veselă.

Apoi au fost Marga, Iustina, Ecaterina…

Am iubit enorm.

La Marga au intervenit părinții.

La Iustina fostul soț. Violent.

Am stat în spital două luni și șase zile.

Am făcut terapie.

Am facut pauză un an.

Ecaterina… – cu ea a fost sublim totul, iubirea supremă. Le doream tuturor să aibă parte de așa ceva în perioada aceea, eram atât de fericite… dar au intervenit cu toții – familie, prietenii și cunoștințele – oameni răi, fără toleranță și imaginație – au încercat să mă ucidă.

Nu au reușit.

Au omorât-o pe ea și ființa mea interioară mea odată cu asta.

Acum urăsc.

Din tot sufletul.

Viața mea e terminată.

A rămas doar ura.

26.04.2013

Image

Leonid tânăr

Leonid

Leonid se uită avid pe fereastră. Zărește ca prin ceață acoperișurile de tablă fălțuită roșii și gri, cu aceleași vechi coșuri de fum a căror tencuială se scorojește pe zi ce trece.

O pereche de porumbei, el țanțoș, ea cam pricăjită. Un pescăruș care apare brusc, țipând ascuțit.

Ceața de pe ochi dispăruse pentru câteva clipe, și acum aproape că poate vedea la fel de bine ca în primele zile de după nașterea sa, acum 64 de ani.

Iși amintește foarte clar figura îngrozită a mamei sale, o hipioată de numai douăzeci de ani și strigătele teribile ale doctoriței și ale moașei. Biata soră Ludmila leșinase și apoi căzuse într-o comă adâncă din care și-a revenit cu greutate după trei luni.

Tatăl său, Pavel, aflat pe coridor și, desigur, cum era obiceiul pe vremea aceea, sub influența nenumăratelor substanțe psihotrope, a intrat în sala de nașteri împiedicându-se în blugii evazați și exclamă cu un ton baritonal: -Bă, fir-aș al dracu! Bă, ăsta are cel puțin 64 de ani! Ți-am zis eu, Ludmilo, că nu trebuia să ascultăm numai Beatles în perioada în care l-am conceput pe ăsta. „When I’m 64”, pe naiba! Acu ce o să facem cu arătarea?

-Stai, măi, tată, its all right, now. Leonid și-a liniștit părinții.

Mergeau împreună la concertele rock, fumau și beau împreună.

Erau high.

El întinerea și ei îmbătrâneau.

Leonid devenise cel mai mare fan al muzicii rock.

Bătea lumea în lung și în lat cu părinții. Erau fericiți.

Ajunseseră după douăzeci de ani la aceeași vârstă. Aveau mulți prieteni. Leonid a iubit mult. Iubitele erau din lumea lor. Nu s-a legat niciodată prea tare. Așa a fost fericit. Și ele.

Îl știau toți. Dar au îmbătrânit. El a ajuns tot mai tânăr. Rămăsese aproape singur.

Știa că îi vine și lui timpul.

A închis fereastra, a dat drumul la „When the levee breaks” (led zep), ceața de pe ochi s-a îngroșat și dus a fost.

A doua zi apartamentul era gol, vecinii nu au mai găsit pe nimeni acolo.