Oricum nu mai contează, calul din curte e mort

Oricum nu mai contează, calul din curte e mort

Ana-Maria Zamfirescu

Bine că a plecat, nu mai aveam nevoie de el și oricum îmi făcuse îndeosebi probleme. Ba că nu e bună aia, ba că nu e bună cealaltă, ăla e prea prost, altul prea înalt, una prea deșteaptă, alta prea lată în spate. De ce să îmi tot dau cu părerea și să am gust față de ceea ce e în jur? Totul e mult mai simplu acum, când el a dispărut și tot ceea ce mă înconjoară este absolut la fel.

Nu mai e nimic prea sărat, dulce, acru, picant. Totul a devenit fad. Și tern. Abia acum sunt cu adevărat fericită și înțeleg sensul pentru care mă aflu aici; să fiu ca toți ceilalți, o masă amorfă de ființe fără voință proprie și fără dorințe speciale, ci numai cu necesități primare.

Ei ne asigură tot ce ne trebuie; porția zilnică de hrană preambalată, încăperile comune de dormit, toaleta în capătul holului; de reproducere se ocupă tot ei, separat, în laborator, noi nu mai avem nicio grijă, nici copii de crescut, numai să respectăm programul.

Înainte era, desigur, altfel. Nu mai știu foarte exact cum era; uneori cad într-un soi de transă ciudată, chiar înainte de a adormi sau de a mă trezi. O amețeală ciudată mă cuprinde, capul îmi vâjâie, un zumzet îmi înăbușe auzul, mâinile și picioarele se îngreunează și atunci am un fel de vedenii; îmi închipui că se leagă cumva de viața de dinainte, altfel nu ar avea de unde să vină toate astea.

Mă trezeam cu un gust metalic, amar, sărat și sălciu deopotrivă în fiecare dimineață, în patul răvășit și umed de sudoare. O fi fost de la somniferele pe care mi le administrau înainte de culcare. Somniferele erau albastre, verzi și galbene. Cele galbene erau dulci și plăcut mirositoare, a flori de câmp. Mirosul, gustul și textura lor aspră îmi aminteau de copilărie, când alergam pe dealurile înverzite, primăvara târziu.

Apoi vomitam; gustul metalic se amplifica până la paroxism, iar voma devenea consecința sa firească.

Mă spălam cu grijă, mai ales pe papilele gustative, care aveau să fie supuse apoi toată ziua la un intens efort. Papilele se spălau cu o periuță gri, mică, metalică, electrică; când erau foarte murdare, periuța se învârtea rapid și scotea un mormăit puternic, dezaprobator; când erau mai curate, aproape că torcea zâmbind; între aceste extreme, uneori țiuia subțire, alteori chiar urla de supărare, frecând de zor. Dar firește că nu despre ea discutăm acum, așa că să nu mai lungim vorba aiurea.

Când erau curate, papilele înfloreau și erau pregătite pentru treabă. Nu ca atunci când se îmbâcseau și ajungeau galben-maronii și pleoștite. Pe cele din fața și spatele limbii, de pe bolta palatină le spălam mai ușor; greu era cu adevărat să le curăț pe cele din gât; pentru asta trebuia uneori să înghit, alteori numai să fac gargară cu o substanță verzui-mucilaginoasă, inventată anume.

Îndeletnicirea mea era să gust. A mea și a altora ca mine. Dar pesemne că eu o făceam mai bine, căci mă chemau pretutindeni și eram extrem de ocupată. Eram și foarte bine plătită, asta e neîndoielnic.

Gustam hrana nou propusă și hrana mă gusta pe mine. Dacă ne înțelegeam, ne surâdeam politicos și ne îndepărtam ușurel; și atunci se mergea mai departe. Gustam întâi mâncarea dulce, mai potrivită pentru dimineață, dar cu care nu eram în cele mai bune relații; apoi pe cea acră, tot soiul de fructe nou create și altele asemenea; săratul nu era punctul meu forte, ne respectam, dar adeseori ne țineam departe unul de celălalt; cu amarul în schimb, mă înțelegeam perfect, ieșeam adesea în oraș împreună, râdeam, spuneam glume, mergeam la cinema, în parc, ne îmbrățișam; urma umami, subtil și savuros, ne fugăream în restaurante japoneze și indiene și ne regăseam ca doi îndrăgostiți, numai ca să ne plimbăm și să cântăm împreună.

Pe urmă mergeam la expoziții de artă, vedeam picturi mai mult sau mai mult puțin celebre, sculpturi, grafică, artă figurativă, minimalistă, fotografică, arte performative, diverse instalații; gustul meu prevala asupra tuturor și numai operele care mă încântau și pe care le încântam deopotrivă erau cele care urmau să fie prezentate publicului.

După aceea concerte, tot felul de spectacole, călătorii în orașe din toată lumea și în natură; numai gustul meu predomina, îmi amintesc acum atât de clar…

Eram destul de mulți atunci în domeniul ăsta, creasem prozeliți și ei mă creaseră pe mine, mergeam mână în mână pe un drum care părea infinit.

Am gustat apoi, într-o zi fără soare, într-o singură clipă, toate iubirile trecute și viitoare; totul era atât de îngrozitor de dulce, încât brusc m-a apucat din nou o stare de greață irepresibilă; am vomat cu voluptate.

Atunci au început să apară problemele; vedeam numai oameni și lucruri atât de diferiți de gusturile mele, încât simpla existență mi se transformase într-un calvar; se vede treaba că am ținut-o mult așa, căci îmi era din ce în ce mai rău și nimic nu mă mai putea mulțumi, vechii mei prieteni ajunseseră neîncăpători. Nici eu nu mai încăpeam nicăieri. Așa că a urmat tratamentul. Și el a plecat. Gustul, adică. Pare-mi-se că nu am fost singurul caz, am ajuns cu toții aici, iar acum e bine.

Cred.

Mai bine zis, credeam.

Acum, că am început să îmi reamintesc frânturi din ce în ce mai puternice din trecut, nici nu știu ce să mai cred. O fi oare bine?

Ar trebui să le dau de știre și celorlalți. Va fi greu, pentru că ei nu ne lasă să comunicăm normal, suntem supravegheați în permanență, dar mă voi strădui, cu orice preț.

Uite, calul din curte paște o iarbă puțin amară.

20 octombrie 2013

Reclame

Povestea mea

Uite cum am ajuns din lac în puț.

Spusesem ca nu mă va atinge niciodată și iată m-am lăsat cuprinsă și învăluită cu totul, până peste cap. Dar nu am avut de ales. Alții au făcut totdeauna alegerile pentru mine.

A fost acel moment care a făcut declicul unui sentiment necunoscut mie. Acum, privind retrospectiv, îmi dau seama că acela a fost doar ultima picătură într-un pahar care se umplea de multă vreme.

Mă psihanalizez. 5 ani; fetița aceea blondă, cu bucle mari și ochii verzi cu care mă jucam de ceva vreme în nisipul din parc; atunci am simțit o atracție irezistibilă, instalata treptat, culminând cu un sărut sub ochii înmărmuriți ai bunicii ei de la țară, care nu mai contenea să mă afurisească; dar ce am făcut? O iubeam…

8 ani și jumătate; Andreea? M-am îndrăgostit de privirea inocentă și drăgălășenia cu care își împărțea creioanele colorate cu mine la ora de desen. La orele de sport, la vestiar, ne comparam trupurile. Am tot făcut-o vreo patru ani, apoi ea, nu știu cum, a călcat convenția și a spus cuiva – poate acasă -, în orice caz, părinții au aflat și au mutat-o în altă școală.

Pe mine m-au bătut.

Nu că ar fi fost vreodată prea călduroși cu mine. Pe tata îl vedeam prea rar, până când a dispărut de tot din peisaj. Iar mama – nu prea era pe acasă, o vedea adesea întâmplător pe străzi aiurea cu câte un bărbat – mereu altul -, și mă ascundeam să nu mă zărească.

Am ajuns în alt oraș.

La șaisprezece ani am trăit cea mai frumoasă poveste de dragoste cu Laura – ea avea douăzeci atunci.

Ne-am iubit nebunește.

Da, eram lesbiene.

Dar lumea nu era pregătită pentru noi. Ne priveau pe stradă îndelung, încruntați când ne țineam de mână. Nu mai zic dacă îndrăzneam să ne sărutăm.

Groaznic.

Ne urau doar pentru că eram altfel.

Am crezut că nu voi putea simți niciodată la fel ca ei.

Eu iubeam.

Eram o ființă a luminii, deschisă și veselă.

Apoi au fost Marga, Iustina, Ecaterina…

Am iubit enorm.

La Marga au intervenit părinții.

La Iustina fostul soț. Violent.

Am stat în spital două luni și șase zile.

Am făcut terapie.

Am facut pauză un an.

Ecaterina… – cu ea a fost sublim totul, iubirea supremă. Le doream tuturor să aibă parte de așa ceva în perioada aceea, eram atât de fericite… dar au intervenit cu toții – familie, prietenii și cunoștințele – oameni răi, fără toleranță și imaginație – au încercat să mă ucidă.

Nu au reușit.

Au omorât-o pe ea și ființa mea interioară mea odată cu asta.

Acum urăsc.

Din tot sufletul.

Viața mea e terminată.

A rămas doar ura.

26.04.2013

Image

Leonid tânăr

Leonid

Leonid se uită avid pe fereastră. Zărește ca prin ceață acoperișurile de tablă fălțuită roșii și gri, cu aceleași vechi coșuri de fum a căror tencuială se scorojește pe zi ce trece.

O pereche de porumbei, el țanțoș, ea cam pricăjită. Un pescăruș care apare brusc, țipând ascuțit.

Ceața de pe ochi dispăruse pentru câteva clipe, și acum aproape că poate vedea la fel de bine ca în primele zile de după nașterea sa, acum 64 de ani.

Iși amintește foarte clar figura îngrozită a mamei sale, o hipioată de numai douăzeci de ani și strigătele teribile ale doctoriței și ale moașei. Biata soră Ludmila leșinase și apoi căzuse într-o comă adâncă din care și-a revenit cu greutate după trei luni.

Tatăl său, Pavel, aflat pe coridor și, desigur, cum era obiceiul pe vremea aceea, sub influența nenumăratelor substanțe psihotrope, a intrat în sala de nașteri împiedicându-se în blugii evazați și exclamă cu un ton baritonal: -Bă, fir-aș al dracu! Bă, ăsta are cel puțin 64 de ani! Ți-am zis eu, Ludmilo, că nu trebuia să ascultăm numai Beatles în perioada în care l-am conceput pe ăsta. „When I’m 64”, pe naiba! Acu ce o să facem cu arătarea?

-Stai, măi, tată, its all right, now. Leonid și-a liniștit părinții.

Mergeau împreună la concertele rock, fumau și beau împreună.

Erau high.

El întinerea și ei îmbătrâneau.

Leonid devenise cel mai mare fan al muzicii rock.

Bătea lumea în lung și în lat cu părinții. Erau fericiți.

Ajunseseră după douăzeci de ani la aceeași vârstă. Aveau mulți prieteni. Leonid a iubit mult. Iubitele erau din lumea lor. Nu s-a legat niciodată prea tare. Așa a fost fericit. Și ele.

Îl știau toți. Dar au îmbătrânit. El a ajuns tot mai tânăr. Rămăsese aproape singur.

Știa că îi vine și lui timpul.

A închis fereastra, a dat drumul la „When the levee breaks” (led zep), ceața de pe ochi s-a îngroșat și dus a fost.

A doua zi apartamentul era gol, vecinii nu au mai găsit pe nimeni acolo.