ochi și vânătăi

Din camera cealaltă o pereche de ochi mă fixează. Din când în când. Între fixări, pauze lungi de beznă. Pesemne ține ochii închiși pentru un timp. Se gândește la ceva. Analizează. Apoi ochii strălucitori se opresc din nou asupra mea. Doar ochii, ca două lumini fără sursă. Din întunecime. Ar fi cazul să aparțină unei fețe. Nu-i așa? De obicei, așa se întâmplă. Ochi, nas, gură, frunte, obraji și toate celelalte. Poate că lipsesc. Dar dacă lipsesc, atunci nu s-ar putea alcătui ființa ce deține ochii. Sau nu ar fi alcătuită, ceea ce înseamnă că nu există. Deci nici ochii nu există. Deși îi văd. Iar ei mă văd pe mine. Evident este că și toate celelalte sunt la locul lor. Sau pe acolo pe undeva, în orice caz, formează un întreg ai cărui ochi văd și al cărui creier interpretează ce îi transmite nervul optic, dacă acesta din urmă este desigur cât de cât sănătos. Pentru o secundă își mută privirea la palton. Doar o secundă ori o fracțiune de secundă, ca să revină imediat la mine. Așadar eu sunt obiectul judecății. Judecă-mă, dar nu prea tare. S-ar putea să mă umplu de vânătăi. Mă umplu foarte repede de vânătăi.

Odată, demult, suprafața vânătăilor depășea considerabil suprafața liberă și nu mă refer la părțile îndeobște ascunse vederii, ci mai ales la cele văzute și văzubile, dacă pot spune astfel, încât lumea credea lucruri nefirești despre mine, dar deja uitasem asta, nu știu de ce, cum și de unde, din ce colț al capului a revenit, s-a întors, mi-am amintit.

câine cu floare

Sub nepăsarea lor

mă culc pe ochiul meu strâmb

mă trezesc pe pulpa mea argintie

îi iau de păr și îi scutur bine

ei nu simt nimic

câinele fără gură

latră surd

mă duc să îmi primesc porția

ei nu aud nimic

floarea fără culoare

merge să bea puțină apă

se supără pe mine

mă acuză de iresponsabilitate

plec în vacanță

dar vacanța dispăruse deja

e un concept revolut,

văd asta pe pancarta

de la gâtul câinelui

așa că mă culc

pe urechea mea interminabilă

mă trezesc fără voie

pe spinarea ferfenițită

ca o cârpă folosită prea mult

vine floarea

și mă biciuiește incolor.


nu mai pot

Nu mai pot

nu mai pot” – îmi spuneai

nu mai pot” – îți spuneam

cu toate astea continuam să mâncăm

din aceeași farfurie cu lături

până nu mai suportam

nici gustul nici mirosul

nici măcar consistența – era groaznic de scârboasă,

așa cum ajunsese, cu bucăți semisolide presărate

în lichidul vâscos, translucid

dar eram nevoiți să mai luăm

o înghițitură, încă una

nu mai pot” – strigam amândoi,

nu mai pot” – urlam ca apucații

dar iată că nu aveam de ales

hrana din farfurie ne consuma pe-ndelete.

o istorie posibilă

 

 

 

cu ramurile mâinilor de frunze

ating stelele opace

îmi ard vârfurile

și mă prăbușesc

 

în lumea asta ca o oglindă mult prea mată

în care nu ne mai vedem

apoi tu vii și mă ridici

și mă înalți pe după umerii de apă

vine și omul pește

și mă adulmecă tăcut

pe urmă zâmbește cu subînțeles

 

stelele se schimbă între ele

veșmintele unora devin pielea celorlalte

și dansează până la epuizare

cu sufletul meu tremurător și verde

 

ochiul omului pește iese și se uită amenințător

își schimbă brusc culoarea

de mai multe ori

încât amețesc

și nu mai știu

dacă e bine să mă mai trezesc

sau nu

mai bine rămân aici îmi zic

umerii tăi de apă se scurg

înapoi în lac

iarba ne acoperă

ne spulberă

și din noi cresc plante proaspete

care își schimbă culoarea fără răgaz

13

C

C

 

Cere-mi ce crezi

cum consideri

câinele chel cumpără

cu charismă

chei croite cumpătat

carnavalul capătă complet cerneala cerului

comparam camera cu capătul cosmetic ce credea

cuvântul cinstit

ce chema cai creduli

ce crezi

cum caută cei ce cercetează

cum cotrobăie cei ce culminează

cum cască cei ce coordonează

 

cortul colorat

ceara cenușa călătorul

cheamă corpusculii

clipele

cosesc coama cafenie

calul clipește

cheamă curând ceva

 

cum ce?

Cheamă creatura care cunoaște

care crede

care cerșește cerului covrigi

 

covrigii celești cumpără

clipite create

călătorii cafenii cred caii chemători

colorăm câinele cotrobăind cu cerneala cernută completImage

Teoreme precise

Teoreme precise

Ființa-mi putrezită pătrundea

în cotloane neștiute

amețite

pline de alcool ieftin

fără măsură

când deodată câinele depărtării veni

despărțind în silabe

neologisme

aruncate în prealabil la gunoi

iresponsabil

de zeități nerecunoscătoare

frigul ne strepezea dinții îngălbeniți

ne urmărea pretutindeni

atunci ne-am ascuns

sub poala florilor de câmp

cu miros greu

de viscere lăsate în soare

câinele începu să împartă

în silabe autonome

arhaisme fără sens

și fără capăt recognoscibil

le număra atent cu degetele

apoi le arunca în sac

am luat sacul

l-am vârât în apă

dar apa nu l-a vrut

l-a scos pe mal cu mâini

dezagreabil de subțiri

atunci l-am îngropat

dar pământul nu l-a vrut

l-a scuipat afară

ca pe o măsea stricată

scuturându-se

atunci l-am azvârlit în cer

dar s-a desfăcut așa ud și plin de noroi cum era

și toate silabele au căzut

cu zgomote ascuțite sfâșietoare

ne-am ferit de ele

și am rupt-o la fugă

câinele fugea mai repede în două picioare de cristal

ființa mea începu să plutească

anevoie

eram un cuplu

de nedespărțit.

wpid-picsart_1375653865928