ochi și vânătăi

Din camera cealaltă o pereche de ochi mă fixează. Din când în când. Între fixări, pauze lungi de beznă. Pesemne ține ochii închiși pentru un timp. Se gândește la ceva. Analizează. Apoi ochii strălucitori se opresc din nou asupra mea. Doar ochii, ca două lumini fără sursă. Din întunecime. Ar fi cazul să aparțină unei fețe. Nu-i așa? De obicei, așa se întâmplă. Ochi, nas, gură, frunte, obraji și toate celelalte. Poate că lipsesc. Dar dacă lipsesc, atunci nu s-ar putea alcătui ființa ce deține ochii. Sau nu ar fi alcătuită, ceea ce înseamnă că nu există. Deci nici ochii nu există. Deși îi văd. Iar ei mă văd pe mine. Evident este că și toate celelalte sunt la locul lor. Sau pe acolo pe undeva, în orice caz, formează un întreg ai cărui ochi văd și al cărui creier interpretează ce îi transmite nervul optic, dacă acesta din urmă este desigur cât de cât sănătos. Pentru o secundă își mută privirea la palton. Doar o secundă ori o fracțiune de secundă, ca să revină imediat la mine. Așadar eu sunt obiectul judecății. Judecă-mă, dar nu prea tare. S-ar putea să mă umplu de vânătăi. Mă umplu foarte repede de vânătăi.

Odată, demult, suprafața vânătăilor depășea considerabil suprafața liberă și nu mă refer la părțile îndeobște ascunse vederii, ci mai ales la cele văzute și văzubile, dacă pot spune astfel, încât lumea credea lucruri nefirești despre mine, dar deja uitasem asta, nu știu de ce, cum și de unde, din ce colț al capului a revenit, s-a întors, mi-am amintit.

Anunțuri

24

Mă obișnuisem cu tăcerea aceea îndelungată

oricum vorbeau alții pentru mine

numai liniște nu era

zumzetul străzilor și strigătele copacilor

îmi ajungeau până în străfunduri

cei care vorbeau tot timpul spuneau numai banalități

peste ele așterneam pânze albe țesute acum multe secole

buzele mi se lipiseră

și limba de cerul gurii

și ochii de cerul înstelat

fața mi s-a topit și s-a lichefiat

am adunat-o de pe jos și am strecurat-o în buzunar

acolo mai aveam hârtiile pline de sânge uscat

cu care îmi ștersesem rănile

uitasem de ele

După o vreme am început să aud voci care cântau în cor

apoi sunetul lor s-a îndepărtat

rămăsese doar foșnetul valurilor

eram departe de mine

și mi-am dat seama că nu mai auzeam nimic

continuam să merg

pe drum m-am împiedicat de câteva pietre abstracte

am vrut să le strig ceva dar prin buzele lipite

nu ieșea nimic

mi-era sete

m-am stropit cu ultimele fărâme de viață lichidă găsite

într-o găleată ruginită

brațele mi s-au umplut de scânteieri

citeam în ziare ultimele știri

nu spuneau nimic despre ce urma să se petreacă

felinele smulgeau bucăți din carnea mea

și le îngropau rânjind în depărtări

Pe urmă s-a întâmplat că a venit o ploaie grozavă

îmi ploua direct pe oase

ele lingeau șiroaiele de apă mulțumite

mi-a crescut o carne nouă transparentă

ea vorbea frumos cu mine

era politicoasă și totuși evazivă

mi-a arătat în cărțile pe care le ratasem

imagini tulburătoare

înșiruiri de cuvine lipsite de sens

lumi arzând

m-am întins pe jos

direct în mocirlă

era umed dar cald

mirosea fetid a putrefacție

nu mi-a păsat niciodată

luați-mă de aici aș fi putut zice dacă aș mai fi avut gură

oricum nu m-ar fi auzit nimeni

oricum nu i-ar fi păsat nimănui

oricum era noapte de prea mult timp

oricum nu mai era timp

oricum nu

oricum.

odd-photos-from-history-25

Cartea în care locuiesc – fragment

Cartea în care locuiesc începuse să mă strângă pe la colțuri.

Cusăturile se desfăceau și lăsau să se întrevadă carnea sufletului înconjurat odinioară de ape.

Pe trotuarul de vizavi mierla râdea senină în soarele argintiu.

În acel moment anume ai apărut tu, învăluit în armura de pene fatidice, alb-negre, însemnate median cu pătrate, romburi și mici paralelipipede în toate culorile strălucitoare ale curcubeului.

Penele fâlfâiau în briza ușoară stârnită de paginile care se desfăceau și atunci am alergat împreună să le culegem, ca pe ghiocei. Le-am cusut înapoi cu ață mătăsoasă toarsă direct din puful penelor tale.

Dar vezi bine, nu toate paginile au nimerit în locul în care fuseseră la început. Dar ce e începutul? Și când a fost el?

Să nu anticipez, totuși.

Râul spațial – căruia, pentru simplificare, îi vom spune Ioachim, de la inițialele sale -, zise: – Soarele a început să ardă. Nu vă mai agitați așa și hai să mergem la o bere, mai bine. Zic și eu, nu dau cu parul.

Mă uit în jur; lucrurile păreau la locul lor și zic: – Mergem, căci aici am terminat treaba, pasămite.

Tu nu spuneai nimic.

Am pornit-o tustrei în sus pe strada Inocenței.

Teii umbroși miroseau puternic – era, pesemne, sezonul florilor, deși până atunci nu băgasem de seamă. Fusesem absorbită în iarnă și în sezonul ploilor.

odd-photos-from-history-15

câine cu floare

Sub nepăsarea lor

mă culc pe ochiul meu strâmb

mă trezesc pe pulpa mea argintie

îi iau de păr și îi scutur bine

ei nu simt nimic

câinele fără gură

latră surd

mă duc să îmi primesc porția

ei nu aud nimic

floarea fără culoare

merge să bea puțină apă

se supără pe mine

mă acuză de iresponsabilitate

plec în vacanță

dar vacanța dispăruse deja

e un concept revolut,

văd asta pe pancarta

de la gâtul câinelui

așa că mă culc

pe urechea mea interminabilă

mă trezesc fără voie

pe spinarea ferfenițită

ca o cârpă folosită prea mult

vine floarea

și mă biciuiește incolor.


Oricum nu mai contează, calul din curte e mort

Oricum nu mai contează, calul din curte e mort

Ana-Maria Zamfirescu

Bine că a plecat, nu mai aveam nevoie de el și oricum îmi făcuse îndeosebi probleme. Ba că nu e bună aia, ba că nu e bună cealaltă, ăla e prea prost, altul prea înalt, una prea deșteaptă, alta prea lată în spate. De ce să îmi tot dau cu părerea și să am gust față de ceea ce e în jur? Totul e mult mai simplu acum, când el a dispărut și tot ceea ce mă înconjoară este absolut la fel.

Nu mai e nimic prea sărat, dulce, acru, picant. Totul a devenit fad. Și tern. Abia acum sunt cu adevărat fericită și înțeleg sensul pentru care mă aflu aici; să fiu ca toți ceilalți, o masă amorfă de ființe fără voință proprie și fără dorințe speciale, ci numai cu necesități primare.

Ei ne asigură tot ce ne trebuie; porția zilnică de hrană preambalată, încăperile comune de dormit, toaleta în capătul holului; de reproducere se ocupă tot ei, separat, în laborator, noi nu mai avem nicio grijă, nici copii de crescut, numai să respectăm programul.

Înainte era, desigur, altfel. Nu mai știu foarte exact cum era; uneori cad într-un soi de transă ciudată, chiar înainte de a adormi sau de a mă trezi. O amețeală ciudată mă cuprinde, capul îmi vâjâie, un zumzet îmi înăbușe auzul, mâinile și picioarele se îngreunează și atunci am un fel de vedenii; îmi închipui că se leagă cumva de viața de dinainte, altfel nu ar avea de unde să vină toate astea.

Mă trezeam cu un gust metalic, amar, sărat și sălciu deopotrivă în fiecare dimineață, în patul răvășit și umed de sudoare. O fi fost de la somniferele pe care mi le administrau înainte de culcare. Somniferele erau albastre, verzi și galbene. Cele galbene erau dulci și plăcut mirositoare, a flori de câmp. Mirosul, gustul și textura lor aspră îmi aminteau de copilărie, când alergam pe dealurile înverzite, primăvara târziu.

Apoi vomitam; gustul metalic se amplifica până la paroxism, iar voma devenea consecința sa firească.

Mă spălam cu grijă, mai ales pe papilele gustative, care aveau să fie supuse apoi toată ziua la un intens efort. Papilele se spălau cu o periuță gri, mică, metalică, electrică; când erau foarte murdare, periuța se învârtea rapid și scotea un mormăit puternic, dezaprobator; când erau mai curate, aproape că torcea zâmbind; între aceste extreme, uneori țiuia subțire, alteori chiar urla de supărare, frecând de zor. Dar firește că nu despre ea discutăm acum, așa că să nu mai lungim vorba aiurea.

Când erau curate, papilele înfloreau și erau pregătite pentru treabă. Nu ca atunci când se îmbâcseau și ajungeau galben-maronii și pleoștite. Pe cele din fața și spatele limbii, de pe bolta palatină le spălam mai ușor; greu era cu adevărat să le curăț pe cele din gât; pentru asta trebuia uneori să înghit, alteori numai să fac gargară cu o substanță verzui-mucilaginoasă, inventată anume.

Îndeletnicirea mea era să gust. A mea și a altora ca mine. Dar pesemne că eu o făceam mai bine, căci mă chemau pretutindeni și eram extrem de ocupată. Eram și foarte bine plătită, asta e neîndoielnic.

Gustam hrana nou propusă și hrana mă gusta pe mine. Dacă ne înțelegeam, ne surâdeam politicos și ne îndepărtam ușurel; și atunci se mergea mai departe. Gustam întâi mâncarea dulce, mai potrivită pentru dimineață, dar cu care nu eram în cele mai bune relații; apoi pe cea acră, tot soiul de fructe nou create și altele asemenea; săratul nu era punctul meu forte, ne respectam, dar adeseori ne țineam departe unul de celălalt; cu amarul în schimb, mă înțelegeam perfect, ieșeam adesea în oraș împreună, râdeam, spuneam glume, mergeam la cinema, în parc, ne îmbrățișam; urma umami, subtil și savuros, ne fugăream în restaurante japoneze și indiene și ne regăseam ca doi îndrăgostiți, numai ca să ne plimbăm și să cântăm împreună.

Pe urmă mergeam la expoziții de artă, vedeam picturi mai mult sau mai mult puțin celebre, sculpturi, grafică, artă figurativă, minimalistă, fotografică, arte performative, diverse instalații; gustul meu prevala asupra tuturor și numai operele care mă încântau și pe care le încântam deopotrivă erau cele care urmau să fie prezentate publicului.

După aceea concerte, tot felul de spectacole, călătorii în orașe din toată lumea și în natură; numai gustul meu predomina, îmi amintesc acum atât de clar…

Eram destul de mulți atunci în domeniul ăsta, creasem prozeliți și ei mă creaseră pe mine, mergeam mână în mână pe un drum care părea infinit.

Am gustat apoi, într-o zi fără soare, într-o singură clipă, toate iubirile trecute și viitoare; totul era atât de îngrozitor de dulce, încât brusc m-a apucat din nou o stare de greață irepresibilă; am vomat cu voluptate.

Atunci au început să apară problemele; vedeam numai oameni și lucruri atât de diferiți de gusturile mele, încât simpla existență mi se transformase într-un calvar; se vede treaba că am ținut-o mult așa, căci îmi era din ce în ce mai rău și nimic nu mă mai putea mulțumi, vechii mei prieteni ajunseseră neîncăpători. Nici eu nu mai încăpeam nicăieri. Așa că a urmat tratamentul. Și el a plecat. Gustul, adică. Pare-mi-se că nu am fost singurul caz, am ajuns cu toții aici, iar acum e bine.

Cred.

Mai bine zis, credeam.

Acum, că am început să îmi reamintesc frânturi din ce în ce mai puternice din trecut, nici nu știu ce să mai cred. O fi oare bine?

Ar trebui să le dau de știre și celorlalți. Va fi greu, pentru că ei nu ne lasă să comunicăm normal, suntem supravegheați în permanență, dar mă voi strădui, cu orice preț.

Uite, calul din curte paște o iarbă puțin amară.

20 octombrie 2013

Teoreme precise

Teoreme precise

Ființa-mi putrezită pătrundea

în cotloane neștiute

amețite

pline de alcool ieftin

fără măsură

când deodată câinele depărtării veni

despărțind în silabe

neologisme

aruncate în prealabil la gunoi

iresponsabil

de zeități nerecunoscătoare

frigul ne strepezea dinții îngălbeniți

ne urmărea pretutindeni

atunci ne-am ascuns

sub poala florilor de câmp

cu miros greu

de viscere lăsate în soare

câinele începu să împartă

în silabe autonome

arhaisme fără sens

și fără capăt recognoscibil

le număra atent cu degetele

apoi le arunca în sac

am luat sacul

l-am vârât în apă

dar apa nu l-a vrut

l-a scos pe mal cu mâini

dezagreabil de subțiri

atunci l-am îngropat

dar pământul nu l-a vrut

l-a scuipat afară

ca pe o măsea stricată

scuturându-se

atunci l-am azvârlit în cer

dar s-a desfăcut așa ud și plin de noroi cum era

și toate silabele au căzut

cu zgomote ascuțite sfâșietoare

ne-am ferit de ele

și am rupt-o la fugă

câinele fugea mai repede în două picioare de cristal

ființa mea începu să plutească

anevoie

eram un cuplu

de nedespărțit.

wpid-picsart_1375653865928