Asta nu înseamnă că stau degeaba

Dacă iarba e verde
sau albastră
el nu mai știe

Dacă e iarnă sau vară
el nu mai știe

Dacă e sus sau jos
el nu mai știe

și în general
asta înseamnă
că groapa astupată
cu crengi
cu pământ
cu iubire
cu vise
cu toate ființele nenăscute
nefăcute
nenumite
e aici sau acolo
sau pretutindeni.

Dacă luna e sus
atârnată
și fața îi stă către ea
fața fără formă
fără aer
fără gând
aproape putrezită
de atâta umflare
plină de sare uscată

asta înseamnă
că groapa
e plină
și el e gol.

Nu mai știa de când e acolo
de ce e acolo
noaptea îl durea
iarba udă îi pătrundea ființa moale
pijamaua subțire
halatul de mătase
și nici țipenie nu se arăta
stelele scânceau ușor
le bătea lumina lunii
atunci îi simți dinții mărunți și limba aspră
pe degetele mâinii stângi
era Zelda, ființă albă și pufoasă
îl privea cu ochii stranii de felină mică
cu ochii limpezi, mari și iubitori,
strălucitori,
erau aidoma ochilor ei,
cea din groapa de deunăzi.

Anunțuri

Supremația

Supremația vechiului trandafir

se întindea dincolo de limită

se ajunsese până acolo

încât lumea se ferea din calea lui peste măsură

până și pisica uitării

se ascundea cât putea

se vede limpede de aici

nici măcar ea nu mai reușea

facă pe nimeni

uite

ce se întâmpla de fapt

muzica încetase

și totul se desfășura într-o liniște

de mormânt

fie că era nuntă fie că era muncă

sau mai știu eu ce

tăcuseră toți

singur trandafirul

plutea impresionant deasupra tuturor

își desfăcuse umbrela petalelor

și acoperise cu ea lumea

o îmbăta cu mirosul său puternic

îi cânta muzica florilor

și o adormea

dar apoi,

apoi începură să îi cadă petalele

mai întâi căzu cea verde

– verdele, vezi bine, nu se mai potrivea cu tăcerea – ,

se desprinse ușor de lângă suratele ei

într-o oră era deja desprinsă aproape un centimetru

și în nici măcar un secol

se desprinsese deja pe jumătate

apoi, încet-încet, după ce se treziră cei adormiți

văzură cum petala verde scrâșnea în șoaptă

în timp ce se rupea definitiv și cădea răsucindu-se

pe pământul roșu, uscat

din petala verde se născură arbori și pomi fructiferi

între ei oamenii își clădiră cu repeziciune adăposturi

îndeobște cunoscute sub numele de case

în care se instalară în sunet de tobe sau trompete sau

poate că nu, poate era doar un cântec de leagăn

oricum, viața începu să trepideze din nou,

chiar dacă foarte suav

și cu multe poticniri

după aproape un mileniu căzu și petala albastră

cu zgomot grozav

dar nimeni nu se sperie

– de altfel, nici nu mai erau foarte mulți,

dar asta-i altă poveste –

din ea țâșniră izvoare, pârâuri

și un lac atât de mare încât părea fără sfârșit

dar veni peste el petala galbenă

îl acoperi în mare parte

și de unde căzuse răsăriră dealuri și munți

erau stâncoși și translucizi

sub suprafața lor forfoteau puzderie de ființe incolore

care erau nespus de ocupate

cântau și pictau într-una

până și trandafirul se porni să danseze cu mișcări delicate

și lăsă să îi coboare încet și restul de petale,

teribil de mari, împânziră ținutul cu aroma și culorile lor

dar numai pentru un moment, socoti trandafirul

însă momentul ținu vreme de generații

lungi șiruri de oameni se succedară

și povesteau legende complicate în care vorbeau de culori, case și morminte,

de copaci, cântece, somn îndelung, trandafir

frică, bucurie, nepăsare

nimeni nu mai știa de unde apăruseră acele povești

apoi un mare trandafir negru crescu

deodată în mijlocul lor

și întunericul îi cuprinse.