ochi și vânătăi

Din camera cealaltă o pereche de ochi mă fixează. Din când în când. Între fixări, pauze lungi de beznă. Pesemne ține ochii închiși pentru un timp. Se gândește la ceva. Analizează. Apoi ochii strălucitori se opresc din nou asupra mea. Doar ochii, ca două lumini fără sursă. Din întunecime. Ar fi cazul să aparțină unei fețe. Nu-i așa? De obicei, așa se întâmplă. Ochi, nas, gură, frunte, obraji și toate celelalte. Poate că lipsesc. Dar dacă lipsesc, atunci nu s-ar putea alcătui ființa ce deține ochii. Sau nu ar fi alcătuită, ceea ce înseamnă că nu există. Deci nici ochii nu există. Deși îi văd. Iar ei mă văd pe mine. Evident este că și toate celelalte sunt la locul lor. Sau pe acolo pe undeva, în orice caz, formează un întreg ai cărui ochi văd și al cărui creier interpretează ce îi transmite nervul optic, dacă acesta din urmă este desigur cât de cât sănătos. Pentru o secundă își mută privirea la palton. Doar o secundă ori o fracțiune de secundă, ca să revină imediat la mine. Așadar eu sunt obiectul judecății. Judecă-mă, dar nu prea tare. S-ar putea să mă umplu de vânătăi. Mă umplu foarte repede de vânătăi.

Odată, demult, suprafața vânătăilor depășea considerabil suprafața liberă și nu mă refer la părțile îndeobște ascunse vederii, ci mai ales la cele văzute și văzubile, dacă pot spune astfel, încât lumea credea lucruri nefirești despre mine, dar deja uitasem asta, nu știu de ce, cum și de unde, din ce colț al capului a revenit, s-a întors, mi-am amintit.

24

Mă obișnuisem cu tăcerea aceea îndelungată

oricum vorbeau alții pentru mine

numai liniște nu era

zumzetul străzilor și strigătele copacilor

îmi ajungeau până în străfunduri

cei care vorbeau tot timpul spuneau numai banalități

peste ele așterneam pânze albe țesute acum multe secole

buzele mi se lipiseră

și limba de cerul gurii

și ochii de cerul înstelat

fața mi s-a topit și s-a lichefiat

am adunat-o de pe jos și am strecurat-o în buzunar

acolo mai aveam hârtiile pline de sânge uscat

cu care îmi ștersesem rănile

uitasem de ele

După o vreme am început să aud voci care cântau în cor

apoi sunetul lor s-a îndepărtat

rămăsese doar foșnetul valurilor

eram departe de mine

și mi-am dat seama că nu mai auzeam nimic

continuam să merg

pe drum m-am împiedicat de câteva pietre abstracte

am vrut să le strig ceva dar prin buzele lipite

nu ieșea nimic

mi-era sete

m-am stropit cu ultimele fărâme de viață lichidă găsite

într-o găleată ruginită

brațele mi s-au umplut de scânteieri

citeam în ziare ultimele știri

nu spuneau nimic despre ce urma să se petreacă

felinele smulgeau bucăți din carnea mea

și le îngropau rânjind în depărtări

Pe urmă s-a întâmplat că a venit o ploaie grozavă

îmi ploua direct pe oase

ele lingeau șiroaiele de apă mulțumite

mi-a crescut o carne nouă transparentă

ea vorbea frumos cu mine

era politicoasă și totuși evazivă

mi-a arătat în cărțile pe care le ratasem

imagini tulburătoare

înșiruiri de cuvine lipsite de sens

lumi arzând

m-am întins pe jos

direct în mocirlă

era umed dar cald

mirosea fetid a putrefacție

nu mi-a păsat niciodată

luați-mă de aici aș fi putut zice dacă aș mai fi avut gură

oricum nu m-ar fi auzit nimeni

oricum nu i-ar fi păsat nimănui

oricum era noapte de prea mult timp

oricum nu mai era timp

oricum nu

oricum.

odd-photos-from-history-25

drum, drum

Strada asta e greșită

începe dintr-un capăt și nu se termină

în celălalt capăt

de câte ori am încercat să merg pe ea și să-i găsesc

celălalt capăt

am ajuns exact de unde am pornit

ba chiar

de câteva ori

am ajuns la vreo două sute de metri

de locul din care plecasem

iar locul din care plecasem

se schimbase cu altul

copacii, casele erau cu totul altfel

se pare că doar eu am observat acestea

nu, nu pot să spun

că mă deranjează prea tare

de fapt

nici măcar

nu îmi pasă

de fiecare dată

aveam ochii închiși

de câteva ori

îi aveam scoși din orbite

pe strada asta

s-au întâmplat câteva grozăvii

culegătorii de ochi treceau adesea

cu sacii lor mari și galbeni

apoi mergeau în târg

IMG_5524405288131

câine cu floare

Sub nepăsarea lor

mă culc pe ochiul meu strâmb

mă trezesc pe pulpa mea argintie

îi iau de păr și îi scutur bine

ei nu simt nimic

câinele fără gură

latră surd

mă duc să îmi primesc porția

ei nu aud nimic

floarea fără culoare

merge să bea puțină apă

se supără pe mine

mă acuză de iresponsabilitate

plec în vacanță

dar vacanța dispăruse deja

e un concept revolut,

văd asta pe pancarta

de la gâtul câinelui

așa că mă culc

pe urechea mea interminabilă

mă trezesc fără voie

pe spinarea ferfenițită

ca o cârpă folosită prea mult

vine floarea

și mă biciuiește incolor.


câine cu floare

 

 

Sub nepăsarea lor

mă culc pe ochiul meu strâmb

mă trezesc pe pulpa mea argintie

îi iau de păr și îi scutur bine

ei nu simt nimic

 

câinele fără gură

latră surd

 

mă duc să îmi primesc porția

ei nu aud nimic

 

floarea fără culoare

merge să bea puțină apă

se supără pe mine

mă acuză de iresponsabilitate

 

plec în vacanță

dar vacanța dispăruse deja

e un concept revolut

văd asta pe pancarta

de la gâtul câinelui

 

așa că mă culc

pe urechea mea interminabilă

mă trezesc fără voie

pe spinarea ferfenițită

 

vine floarea

și mă biciuiește incolor

cântec

desigur că începeau să finalizeze

treaba,

o dată începută, cineva trebuie să o și termine, nu?

stăteau sub lumina albastră a apusului de toamnă putredă

sub mirosul pestilențial de mere coapte

prea devreme

sub ochiul mereu verde

mereu mișcător

mereu sălciu

al peștelui de uscat

culcat într-o rână pe malul mâlos

se gândeau la ce a fost

la ce va să vină

dar nu știau deloc ce e

se suiră pe cal

calul era și el nemărturisit de prea multă vreme

o copită argintie

o pulpă albastră

pieptul înstelat

și ochii purpurii

vocea întretăiată și moale

curgea sincopat

psihedelic

își reamintiră brusc

destinația

locul era rotund

măreț dar cald

mic și răcoros

roșu și verde

aici și acolo

oriunde

așa că

terminară de privit

luară toamna, merele, peștele, calul, locul

zburând nemărginit

peste noi.

 photo