ochi și vânătăi

Din camera cealaltă o pereche de ochi mă fixează. Din când în când. Între fixări, pauze lungi de beznă. Pesemne ține ochii închiși pentru un timp. Se gândește la ceva. Analizează. Apoi ochii strălucitori se opresc din nou asupra mea. Doar ochii, ca două lumini fără sursă. Din întunecime. Ar fi cazul să aparțină unei fețe. Nu-i așa? De obicei, așa se întâmplă. Ochi, nas, gură, frunte, obraji și toate celelalte. Poate că lipsesc. Dar dacă lipsesc, atunci nu s-ar putea alcătui ființa ce deține ochii. Sau nu ar fi alcătuită, ceea ce înseamnă că nu există. Deci nici ochii nu există. Deși îi văd. Iar ei mă văd pe mine. Evident este că și toate celelalte sunt la locul lor. Sau pe acolo pe undeva, în orice caz, formează un întreg ai cărui ochi văd și al cărui creier interpretează ce îi transmite nervul optic, dacă acesta din urmă este desigur cât de cât sănătos. Pentru o secundă își mută privirea la palton. Doar o secundă ori o fracțiune de secundă, ca să revină imediat la mine. Așadar eu sunt obiectul judecății. Judecă-mă, dar nu prea tare. S-ar putea să mă umplu de vânătăi. Mă umplu foarte repede de vânătăi.

Odată, demult, suprafața vânătăilor depășea considerabil suprafața liberă și nu mă refer la părțile îndeobște ascunse vederii, ci mai ales la cele văzute și văzubile, dacă pot spune astfel, încât lumea credea lucruri nefirești despre mine, dar deja uitasem asta, nu știu de ce, cum și de unde, din ce colț al capului a revenit, s-a întors, mi-am amintit.

Anunțuri

Altceva

35Uneori mă trezesc fără nici un chef de a spune bună ziua. Mă ascund chiar înainte de a deschide ochii. Nu știu dacă e zi sau noapte, dacă e soare sau plouă și în general prefer să nu știu nimic. Apoi îmi desfac petalele, una câte una, le primenesc, le vopsesc pe ici pe colo pe unde e culoarea mai ștearsă (vopseaua mai sare când dorm). Mă acopăr cu ele și pornesc la drum. Drumul e presărat cu nenumărate obstacole – papuci obraznici, covoare sensibile, pereți neașteptați, uși închise, ferestre mate, scaune arțăgoase și așa mai departe. Încerc să îmi iau încărcătura în spate, dar omizile ies din papuci și strigă la mine într-o limbă pe care nu o mai înțeleg (s-au născut se pare într-o altă lume). Le ridic și le înfășor în pânza verde lăsată moștenire de fluturii alchimici de acum mai bine de cinci secole. Plec mai departe, mă lovesc, mormăi cuvinte injurioase printre dinți. Iau încărcătura și o rotesc rapid deasupra capului ca să îmi fac loc printre cetățenii cu topoare (astfel, ei își pierd rapid interesul pentru mine și revin la obiceiurile lor, sfărâmându-și unii altora capetele și membrele). Alunec pe valurile de sânge apoi plutesc fin. Ajung la gară, mă sui în trenul disperat și livrez încărcătura. Trenul explodează, bucăți de foste ființe zboară în aer și se transformă, încă înainte de a cădea la pământ, în flori mirosind a putregai. Mulțumită, adun câteva și le salut binevoitor.

N

neprevăzut. neobservat. nerușinat.

neobosit. naturalizez. năvalnic.

niscaiva nasturi necăjeau nepăsarea noastră.
nemaivăzut. nemaiauzit. natural.

neant.
nebun. nebună. nebuni.

născând norocul ne numea normali.

nu. nu. nu.

nenumitul neostenitului născocea niște navigatori narând nuvele nespuse.
naștere.
narcoză.
nestemată.

n-are nimeni nimic.
nu negăm.
nervi.
nori.
nuntă.

nicăieri.

câine cu floare

Sub nepăsarea lor

mă culc pe ochiul meu strâmb

mă trezesc pe pulpa mea argintie

îi iau de păr și îi scutur bine

ei nu simt nimic

câinele fără gură

latră surd

mă duc să îmi primesc porția

ei nu aud nimic

floarea fără culoare

merge să bea puțină apă

se supără pe mine

mă acuză de iresponsabilitate

plec în vacanță

dar vacanța dispăruse deja

e un concept revolut,

văd asta pe pancarta

de la gâtul câinelui

așa că mă culc

pe urechea mea interminabilă

mă trezesc fără voie

pe spinarea ferfenițită

ca o cârpă folosită prea mult

vine floarea

și mă biciuiește incolor.


E

Eram energia estetică

euforia ermetică

echipăm ecorșee ectodermic

enervăm ecrane edematoase

efigia eficientă electiv editează elefanți electromagnetici

enotul epicureic exersează exfoliații exemplare

excretăm excomunicări

elanul ezoteric elimină echivoc edificii expirate

efebi. Efebi eczematoși explicau exerciții efemere

ecranizăm euforic enoți exersați

estetizăm energii elefantine edificatoare

excomunicăm eficient electorat echivoc

efectuăm enervări epicureice

exfoliem ecrane efigii elani

exemplificăm edeme ermetice eczeme estetice


electroencefalogramă

eram

elevi elastici

embrioni emotivi

emisii emoționante


electroencefalogramă

exemplu?


Energii epistemologice epurează epopee epistole erate

epuizăm epoci erbicide

eradicăm erupții

exagerări

evităm evocarea examenului embrionar

evocăm evidențe echivoce

exagerăm, evident.

Apa ne va renaște, cumva

Brațele i se deschiseră brusc, întreg trupul îi fremăta și îi palpita și această ultimă așteptare îl făcea parcă mai nerăbdător ca niciodată. La îmbrățișarea asta visase în toți acești ani, ba chiar în primii dintre ei, când stătuse în spital, avea coșmaruri cum că momentul ăsta nu avea de fapt să se mai petreacă nicicând.

Se ridică de pe taburetul șubred, cu oarecare greutate – deh, trupul său greu încercat de suferință nu mai era ca în prima tinerețe. Încercă să își îndrepte spatele, dar brațele rămaseră deformate, îndoite într-o poziție nefirească. – Doamne, ce o să te mai devorez în curând! – era gândul care îl locuia de ceva vreme.

Ea venea călcând cu băgare de seamă pe nisipul umed. Nu mai avusese ocazia să meargă pe jos atât de mult în tot timpul ăsta și acum era puțin nesigură pe propriii pași. Cu jacheta de vinilin negru scorojită la coate și manșete, cu jeanșii aproape putreziți pe fese de cât fuseseră purtați și cu bascheții vișinii, aproape noi, cu părul lung, negru și încâlcit, nu îi dădeai mai mult de douăzecișișapte, hai trezecișicinci de ani. Din spate. Chipul însă i se brăzdase adânc și obrajii i se lăsaseră, ochii îi erau ușor tulburi și buzele altădată pline se subțiaseră, lăsând gura pradă unui rictus ce o schimonosea. Cei douăzeci de ani petrecuți în penitenciar, abuzurile de acolo și alcoolismul își spuneau, iată, cuvântul.

Mintea nu îi era pe deplin limpede, judecata începuse să se înnegureze încă de atunci, de când făcuse fapta aceea care o adusese și o țintuise în locul acela îngrozitor pentru atâta amar de vreme. În pușcărie nu se preocupase nimeni de problemele ei, doar nu era sanatoriu de boli mintale. Știa bine că făcuse ceva rău și că era legat de bărbatul din fața ei, care ani de zile nici măcar nu o vizitase, habar nu avea de ce.

Bărbatul era înalt și firav, sărăcăcios îmbrăcat; durerea prin care trecuse îi schimbase și lui înfățișarea, avea ochii înfundați în orbite, părul aproape alb, fața ridată.

Se văzuseră doar de trei – patru ori în acest răstimp, totuși o iubea încă atât de mult, avusese foarte multă răbdare ca ea să se întoarcă și să poată fi din nou împreună.

Își scoase haina de velur ponosită și o azvârli pe plaja pustie. În acea clipă brațele mecanice, artificiale scânteiară puternic în lumina soarelui. Ea se miră un pic, apoi își aminti că îi spusese ceva despre asta, odată. Pe el însă și-l amintea foarte bine, fuseseră iubiți înainte, foarte apropiați.

– Ce faci aici? Hai acasă, du-mă acasă sau undeva, unde pot să am și eu o baie și un pat ca lumea.

– Te aștept de atât de mult timp, nu mai știi că așa am hotărât, să ne vedem aici după ce ieși, aici, unde ne-am întâlnit prima oară?

– Uite ce e, frate! Nu mai știu nimic, nici nu mai vreau să vorbesc de locul ăla groaznic, m-a lăsat o mașină aici, după colț și am venit, să mergem!

Ultimele cuvinte i le aruncase direct în față, strigând răgușit; el o prinse de mână, apoi rapid de mijloc – mâinile mecanice erau agile, beneficiase de ultimul model, plătit integral de cei de la ajutorul social; o strânse puternic și o posedă năvalnic, chiar acolo, pe nisipul umed și rece, sub țipetele pescărușilor, îngroziți de oceanul ce se revărsa frenetic înspre țărm.

Ei îi plăcu mult, se simți bine, suspina ușor, era ceva ce îi lipsise mult, dar pesemne smuciturile și emoția îi reconectară câțiva neuroni rebeli, căci amintirile se porniră să se înfiripe în mintea pierdută. Își amintea o ceartă destul de violentă, un tren care se apropia cam repede, șinele lucind în soare; el, pe care îl împinsese, accidentul. Procesul. Fotografia cu el, din spital, înfășurat tot, ca o mumie, în feșe albe, pironit în pat de angrenaje complicate. I-o arătaseră la proces. Discuțiile cu persoane îmbrăcate în alb. Închisoarea.

El îi zâmbea știrb, vedea, calm, oceanul crescând, era clipa pe care o aștepta; soarele intră în nori, ea se întoarse, uimită, către el, dădu să îi spună ceva, dar apa îi înghiți și îi trase în adâncuri.

Oricum nu mai contează, calul din curte e mort

Bine că a plecat, nu mai aveam nevoie de el și oricum îmi făcuse destule probleme. Ba că nu e bună aia, ba că nu e bună cealaltă, ăla e prea prost, altul prea înalt, una prea deșteaptă, alta prea lată în spate. De ce să îmi tot dau cu părerea și să am gust față de ceea ce e în jur? Totul e mult mai simplu acum, când el a dispărut și tot ceea ce mă înconjoară este absolut la fel.
Nu mai e nimic prea sărat, dulce, acru, picant. Totul a devenit fad. Și tern. Abia acum sunt cu adevărat fericită și înțeleg sensul pentru care mă aflu aici; să fiu ca toți ceilalți, o masă amorfă de ființe fără voință proprie și fără dorințe speciale, ci numai cu necesități primare.
Ei ne asigură tot ce ne trebuie; porția zilnică de hrană preambalată, încăperile comune de dormit, toaleta la capătul holului; de reproducere se ocupă tot ei, separat, în laborator, noi nu mai avem nici o grijă, nici copii de crescut, numai să respectăm programul.
Înainte era, desigur, altfel. Nu mai știu foarte exact cum era; uneori cad într-un soi de transă ciudată, chiar înainte de a adormi sau de a mă trezi. O amețeală ciudată mă cuprinde, capul îmi vâjâie, un zumzet îmi înăbușe auzul, mâinile și picioarele se îngreunează și atunci am un fel de vedenii; îmi închipui că se leagă cumva de viața de dinainte, altfel nu ar avea de unde să vină toate astea.
Mă trezeam cu un gust metalic, amar, sărat și sălciu deopotrivă în fiecare dimineață, în patul răvășit și umed de sudoare. O fi fost de la somniferele pe care mi le administrau înainte de culcare. Somniferele erau albastre, verzi și galbene. Cele galbene erau dulci și miroseau plăcut a flori de câmp. Mirosul, gustul și textura lor aspră îmi aminteau de copilărie, când alergam pe dealurile înverzite, primăvara târziu.
Apoi vomitam; gustul metalic se amplifica până la paroxism, iar voma devenea consecința sa firească.
Mă spălam cu grijă, mai ales pe papilele gustative, care aveau să fie supuse apoi toată ziua la un intens efort. Papilele se spălau cu o periuță gri, mică, metalică, electrică; când erau foarte murdare, periuța se învârtea rapid și scotea un mormăit puternic, dezaprobator; când erau mai curate, aproape că torcea zâmbind; între aceste extreme, uneori țiuia subțire, alteori chiar urla de supărare, frecând de zor. Dar firește că nu despre ea discutăm acum, așa că să nu mai lungim vorba aiurea.
Când erau curate, papilele înfloreau și erau pregătite pentru treabă. Nu ca atunci când se îmbâcseau și ajungeau galben-maronii și pleoștite. Pe cele din fața și spatele limbii, de pe bolta palatină le spălam mai ușor; greu era cu adevărat să le curăț pe cele din gât; pentru asta trebuia uneori să înghit, alteori numai să fac gargară cu o substanță verzui-mucilaginoasă, inventată anume.
Îndeletnicirea mea era să gust. A mea și a altora ca mine. Dar pesemne că eu o făceam mai bine, căci mă chemau pretutindeni și eram extrem de ocupată. Eram și foarte bine plătită, asta e neîndoielnic.
Gustam hrana nou propusă și hrana mă gusta pe mine. Dacă ne înțelegeam, ne surâdeam politicos și ne îndepărtam ușurel; și atunci se mergea mai departe. Gustam întâi mâncarea dulce, mai potrivită pentru dimineață, dar cu care nu eram în cele mai bune relații; apoi pe cea acră, tot soiul de fructe nou create și altele asemenea; săratul nu era punctul meu forte, ne respectam, dar adeseori ne țineam departe unul de celălalt; cu amarul în schimb, mă înțelegeam perfect, ieșeam adesea în oraș împreună, râdeam, spuneam glume, mergeam la cinema, în parc, ne îmbrățișam; urma umami, subtil și savuros, ne fugăream în restaurante japoneze și indiene și ne regăseam ca doi îndrăgostiți, numai ca să ne plimbăm și să cântăm împreună.
Pe urmă mergeam la expoziții de artă, vedeam picturi mai mult sau mai mult puțin celebre, sculpturi, grafică, artă figurativă, minimalistă, fotografică, arte performative, diverse instalații; gustul meu prevala asupra tuturor și numai operele care mă încântau și pe care le încântam deopotrivă erau cele care urmau să fie prezentate publicului.
După aceea concerte, tot felul de spectacole, călătorii în orașe din toată lumea și în natură; numai gustul meu predomina, îmi amintesc acum atât de clar…
Eram destul de mulți atunci în domeniul ăsta, creasem prozeliți și ei mă creaseră pe mine, mergeam mână în mână pe un drum care părea infinit.
Am gustat apoi, într-o zi fără soare, într-o singură clipă, toate iubirile trecute și viitoare; totul era atât de îngrozitor de dulce, încât brusc m-a apucat din nou o stare de greață irepresibilă; am vomat cu voluptate.
Atunci au început să apară problemele; vedeam numai oameni și lucruri atât de diferiți de gusturile mele, încât simpla existență mi se transformase într-un calvar; se vede treaba că am ținut-o mult așa, căci îmi era din ce în ce mai rău și nimic nu mă mai putea mulțumi, vechii mei prieteni ajunseseră neîncăpători. Nici eu nu mai încăpeam nicăieri. Așa că a urmat tratamentul. Și el a plecat. Gustul, adică. Pare-mi-se că nu am fost singurul caz, am ajuns cu toții aici, iar acum e bine.
Cred.
Mai bine zis, credeam.
Acum, că am început să îmi reamintesc frânturi din ce în ce mai puternice din trecut, nici nu știu ce să mai cred. O fi oare bine?
Ar trebui să le dau de știre și celorlalți. Va fi greu, pentru că ei nu ne lasă să comunicăm normal, suntem supravegheați în permanență, dar mă voi strădui, cu orice preț.
Uite, calul din curte paște o iarbă puțin amară.