câine cu floare

Sub nepăsarea lor

mă culc pe ochiul meu strâmb

mă trezesc pe pulpa mea argintie

îi iau de păr și îi scutur bine

ei nu simt nimic

câinele fără gură

latră surd

mă duc să îmi primesc porția

ei nu aud nimic

floarea fără culoare

merge să bea puțină apă

se supără pe mine

mă acuză de iresponsabilitate

plec în vacanță

dar vacanța dispăruse deja

e un concept revolut,

văd asta pe pancarta

de la gâtul câinelui

așa că mă culc

pe urechea mea interminabilă

mă trezesc fără voie

pe spinarea ferfenițită

ca o cârpă folosită prea mult

vine floarea

și mă biciuiește incolor.


Anunțuri

Oricum nu mai contează, calul din curte e mort

Bine că a plecat, nu mai aveam nevoie de el și oricum îmi făcuse destule probleme. Ba că nu e bună aia, ba că nu e bună cealaltă, ăla e prea prost, altul prea înalt, una prea deșteaptă, alta prea lată în spate. De ce să îmi tot dau cu părerea și să am gust față de ceea ce e în jur? Totul e mult mai simplu acum, când el a dispărut și tot ceea ce mă înconjoară este absolut la fel.
Nu mai e nimic prea sărat, dulce, acru, picant. Totul a devenit fad. Și tern. Abia acum sunt cu adevărat fericită și înțeleg sensul pentru care mă aflu aici; să fiu ca toți ceilalți, o masă amorfă de ființe fără voință proprie și fără dorințe speciale, ci numai cu necesități primare.
Ei ne asigură tot ce ne trebuie; porția zilnică de hrană preambalată, încăperile comune de dormit, toaleta la capătul holului; de reproducere se ocupă tot ei, separat, în laborator, noi nu mai avem nici o grijă, nici copii de crescut, numai să respectăm programul.
Înainte era, desigur, altfel. Nu mai știu foarte exact cum era; uneori cad într-un soi de transă ciudată, chiar înainte de a adormi sau de a mă trezi. O amețeală ciudată mă cuprinde, capul îmi vâjâie, un zumzet îmi înăbușe auzul, mâinile și picioarele se îngreunează și atunci am un fel de vedenii; îmi închipui că se leagă cumva de viața de dinainte, altfel nu ar avea de unde să vină toate astea.
Mă trezeam cu un gust metalic, amar, sărat și sălciu deopotrivă în fiecare dimineață, în patul răvășit și umed de sudoare. O fi fost de la somniferele pe care mi le administrau înainte de culcare. Somniferele erau albastre, verzi și galbene. Cele galbene erau dulci și miroseau plăcut a flori de câmp. Mirosul, gustul și textura lor aspră îmi aminteau de copilărie, când alergam pe dealurile înverzite, primăvara târziu.
Apoi vomitam; gustul metalic se amplifica până la paroxism, iar voma devenea consecința sa firească.
Mă spălam cu grijă, mai ales pe papilele gustative, care aveau să fie supuse apoi toată ziua la un intens efort. Papilele se spălau cu o periuță gri, mică, metalică, electrică; când erau foarte murdare, periuța se învârtea rapid și scotea un mormăit puternic, dezaprobator; când erau mai curate, aproape că torcea zâmbind; între aceste extreme, uneori țiuia subțire, alteori chiar urla de supărare, frecând de zor. Dar firește că nu despre ea discutăm acum, așa că să nu mai lungim vorba aiurea.
Când erau curate, papilele înfloreau și erau pregătite pentru treabă. Nu ca atunci când se îmbâcseau și ajungeau galben-maronii și pleoștite. Pe cele din fața și spatele limbii, de pe bolta palatină le spălam mai ușor; greu era cu adevărat să le curăț pe cele din gât; pentru asta trebuia uneori să înghit, alteori numai să fac gargară cu o substanță verzui-mucilaginoasă, inventată anume.
Îndeletnicirea mea era să gust. A mea și a altora ca mine. Dar pesemne că eu o făceam mai bine, căci mă chemau pretutindeni și eram extrem de ocupată. Eram și foarte bine plătită, asta e neîndoielnic.
Gustam hrana nou propusă și hrana mă gusta pe mine. Dacă ne înțelegeam, ne surâdeam politicos și ne îndepărtam ușurel; și atunci se mergea mai departe. Gustam întâi mâncarea dulce, mai potrivită pentru dimineață, dar cu care nu eram în cele mai bune relații; apoi pe cea acră, tot soiul de fructe nou create și altele asemenea; săratul nu era punctul meu forte, ne respectam, dar adeseori ne țineam departe unul de celălalt; cu amarul în schimb, mă înțelegeam perfect, ieșeam adesea în oraș împreună, râdeam, spuneam glume, mergeam la cinema, în parc, ne îmbrățișam; urma umami, subtil și savuros, ne fugăream în restaurante japoneze și indiene și ne regăseam ca doi îndrăgostiți, numai ca să ne plimbăm și să cântăm împreună.
Pe urmă mergeam la expoziții de artă, vedeam picturi mai mult sau mai mult puțin celebre, sculpturi, grafică, artă figurativă, minimalistă, fotografică, arte performative, diverse instalații; gustul meu prevala asupra tuturor și numai operele care mă încântau și pe care le încântam deopotrivă erau cele care urmau să fie prezentate publicului.
După aceea concerte, tot felul de spectacole, călătorii în orașe din toată lumea și în natură; numai gustul meu predomina, îmi amintesc acum atât de clar…
Eram destul de mulți atunci în domeniul ăsta, creasem prozeliți și ei mă creaseră pe mine, mergeam mână în mână pe un drum care părea infinit.
Am gustat apoi, într-o zi fără soare, într-o singură clipă, toate iubirile trecute și viitoare; totul era atât de îngrozitor de dulce, încât brusc m-a apucat din nou o stare de greață irepresibilă; am vomat cu voluptate.
Atunci au început să apară problemele; vedeam numai oameni și lucruri atât de diferiți de gusturile mele, încât simpla existență mi se transformase într-un calvar; se vede treaba că am ținut-o mult așa, căci îmi era din ce în ce mai rău și nimic nu mă mai putea mulțumi, vechii mei prieteni ajunseseră neîncăpători. Nici eu nu mai încăpeam nicăieri. Așa că a urmat tratamentul. Și el a plecat. Gustul, adică. Pare-mi-se că nu am fost singurul caz, am ajuns cu toții aici, iar acum e bine.
Cred.
Mai bine zis, credeam.
Acum, că am început să îmi reamintesc frânturi din ce în ce mai puternice din trecut, nici nu știu ce să mai cred. O fi oare bine?
Ar trebui să le dau de știre și celorlalți. Va fi greu, pentru că ei nu ne lasă să comunicăm normal, suntem supravegheați în permanență, dar mă voi strădui, cu orice preț.
Uite, calul din curte paște o iarbă puțin amară.

nu mai pot

Nu mai pot

nu mai pot” – îmi spuneai

nu mai pot” – îți spuneam

cu toate astea continuam să mâncăm

din aceeași farfurie cu lături

până nu mai suportam

nici gustul nici mirosul

nici măcar consistența – era groaznic de scârboasă,

așa cum ajunsese, cu bucăți semisolide presărate

în lichidul vâscos, translucid

dar eram nevoiți să mai luăm

o înghițitură, încă una

nu mai pot” – strigam amândoi,

nu mai pot” – urlam ca apucații

dar iată că nu aveam de ales

hrana din farfurie ne consuma pe-ndelete.

Către muncă

Benone ieși din casă zâmbind ca un șacal, zâmbetul pe care îl știm, cel cu dinții complet dezgoliți. Era un bărbat micuț și lat dacă îl priveai din spate, rotund din lateral. Părul rar și zburlit îi acoperea parțial ochii cenușii.

Văzuse deunăzi la televizor, pe un post obscur, un documentar despre limbi. Limbi de pisică, de cocoș, de iepure, de vacă, de cămilă, de oaie, de tigru, de elefant, de pumă și așa mai departe. Îl fascinaseră mai ales limbile sălbatice și în mintea odihnită îi încolțise ideea să le îmblânzească, să încerce să le aducă în starea blajină a celor domestice.

Limbile domestice erau moi, roz, catifelate și calde. Vorbeau frumos și emanau o aromă plăcută. Cele sălbatice erau aspre, miroseau fetid a putreziciune descompusă și în general se exprimau dizgrațios, foloseau cuvinte murdare pe care nu le putem reda acum, de dragul eventualului cititor rătăcit în acest text.

Îmblânzirea urma să se producă cu ajutorul unui cuțit pe care Benone îl achiziționase cu ceva vreme în urmă dintr-un magazin specializat, pentru a-l utiliza în bucătăria restaurantului unde se ocupa îndeosebi de felierea cărnii de porc.

Cuțitul nu era nici mare, nici mic, nici frumos, nici urât; avea un mâner sidefiu din coajă de bananier uscată la soare și arsă cu felurite mirodenii de către niște triburi ascunse în junglă; lama neagră strălucea argintiu numai în lumina lunii pline de mai. Dimensiunea cuțitului nici nu era așa de importantă, ea varia în funcție de starea de spirit a posesorului, de nivelul stimei de sine și de mărimea buzunarului.

Benone era o persoană cu buzunare medii în acea zi, dar cu stimă de sine foarte mare, dovadă și zâmbetul de șacal pe care îl afișa. Zâmbetul îl utiliza de multă vreme în împrejurări propice, dar acum îi fusese inspirat desigur de emisiunea pe care o urmărise deunăzi. Limba de șacal era, normal, sălbatică, el avea o idee despre cum ar putea-o pune cu botul pe labe, doar că trebuia să fie inventiv, nu cu toate limbile sălbatice poți proceda la fel; cel puțin așa se părea.

Deodată, cum se hlizea el așa, privind în gol către soarele portocaliu-albăstrui, călcă pe ceva moale, alunecos și țipător; era un mănunchi frumos legat cu o panglică proaspătă de praz, conținând limbi de iepure sălbatic, leu, lup, urs și capră neagră; pentru că le lovise cu vârful ghetei murdare, se porniră toate pe un urlat strașnic, de treziră toți vecinii; îl învălui apoi un miros de sânge putrezit, ca să nu mai vorbim de întreaga panoplie de imprecații ce răsunau cu ecou, pe mai multe voci, între blocuri.

Benone nu se pierdu cu firea, se aplecă binișor, scoase cuțitul din haina ponosită; lama i se făcuse lată și unduioasă, o strecură cu îndemânare pe sub mănunchiul agitat, îl ridică cu băgare de seamă și-l introduse brusc în sacoșa de rafie pe care o purta zilnic. Limbile se potoliră numaidecât, liniștea pogorî asupra cartierului și din sacoșă izvorî o aromă îmbătătoare de mosc și flori de trandafir.

Benone se grăbi să ia măslinele și merse apoi la muncă.

Ana-Maria Zamfirescu

06.10.2013

11185_10151424686616897_1532949459_n