24

Mă obișnuisem cu tăcerea aceea îndelungată

oricum vorbeau alții pentru mine

numai liniște nu era

zumzetul străzilor și strigătele copacilor

îmi ajungeau până în străfunduri

cei care vorbeau tot timpul spuneau numai banalități

peste ele așterneam pânze albe țesute acum multe secole

buzele mi se lipiseră

și limba de cerul gurii

și ochii de cerul înstelat

fața mi s-a topit și s-a lichefiat

am adunat-o de pe jos și am strecurat-o în buzunar

acolo mai aveam hârtiile pline de sânge uscat

cu care îmi ștersesem rănile

uitasem de ele

După o vreme am început să aud voci care cântau în cor

apoi sunetul lor s-a îndepărtat

rămăsese doar foșnetul valurilor

eram departe de mine

și mi-am dat seama că nu mai auzeam nimic

continuam să merg

pe drum m-am împiedicat de câteva pietre abstracte

am vrut să le strig ceva dar prin buzele lipite

nu ieșea nimic

mi-era sete

m-am stropit cu ultimele fărâme de viață lichidă găsite

într-o găleată ruginită

brațele mi s-au umplut de scânteieri

citeam în ziare ultimele știri

nu spuneau nimic despre ce urma să se petreacă

felinele smulgeau bucăți din carnea mea

și le îngropau rânjind în depărtări

Pe urmă s-a întâmplat că a venit o ploaie grozavă

îmi ploua direct pe oase

ele lingeau șiroaiele de apă mulțumite

mi-a crescut o carne nouă transparentă

ea vorbea frumos cu mine

era politicoasă și totuși evazivă

mi-a arătat în cărțile pe care le ratasem

imagini tulburătoare

înșiruiri de cuvine lipsite de sens

lumi arzând

m-am întins pe jos

direct în mocirlă

era umed dar cald

mirosea fetid a putrefacție

nu mi-a păsat niciodată

luați-mă de aici aș fi putut zice dacă aș mai fi avut gură

oricum nu m-ar fi auzit nimeni

oricum nu i-ar fi păsat nimănui

oricum era noapte de prea mult timp

oricum nu mai era timp

oricum nu

oricum.

odd-photos-from-history-25

drum, drum

Strada asta e greșită

începe dintr-un capăt și nu se termină

în celălalt capăt

de câte ori am încercat să merg pe ea și să-i găsesc

celălalt capăt

am ajuns exact de unde am pornit

ba chiar

de câteva ori

am ajuns la vreo două sute de metri

de locul din care plecasem

iar locul din care plecasem

se schimbase cu altul

copacii, casele erau cu totul altfel

se pare că doar eu am observat acestea

nu, nu pot să spun

că mă deranjează prea tare

de fapt

nici măcar

nu îmi pasă

de fiecare dată

aveam ochii închiși

de câteva ori

îi aveam scoși din orbite

pe strada asta

s-au întâmplat câteva grozăvii

culegătorii de ochi treceau adesea

cu sacii lor mari și galbeni

apoi mergeau în târg

IMG_5524405288131

unu – fragment

Undeva unde nu ai mai fost niciodată dar parcă simți că ar trebui să mergi. Undeva unde nu ar trebui să fii. Sau, cel puțin, nu acum (atunci, când?). Undeva unde timpul: 1. pare să stea în loc (nu, nu, asta am mai citit-o undeva, rog cititorul a nu o lua în seamă, prea sună a clișeu); 2. curge de jos în sus (adică, să nu mă înțelegi greșit, se comportă cumva fluid, dar cu sincope adecvate sau neadecvate, funcție de scopul atribuit sau necesar, ei, asta nu e chiar așa de greu de închipuit sau e, poate, dacă ești, ca de obicei, cu gândul aiurea); 3. pare că nu mai există (nici nu există aievea, asta o știm cu toții, e o convenție menită doar să ne înfricoșeze sau poate o justificare a decăderii fizice); 4. arată ca soarele alb (care dansează, bineînțeles, cu mișcări lente, legănate de val); 5. uită de unde vine și unde se duce.

Personajul nostru este mai curând longilin decât rotofei (deși, să recunoaștem deschis, rotofeiul poate avea uneori mai mult haz; dar nu a fost să fie așa, dacă era așa, ar fi fost o altă poveste). Îl vedem din spate, într-un clar-obscur cețos, are glugă și pantaloni largi, pentru moment descrierea este suficientă, voi reveni mai târziu, poate, dacă asta va prezenta măcar un pic de interes. E noapte. Pe aleea murdară mărginită de clădiri coșcovite și înalte trece repede, scheunând, un cățel răpciugos. Personajul se împiedică ușor de el și scoate un oftat nici prea prelung, nici prea scurt. Potrivit. Atât în ceea ce privește fundalul sonor al momentului.

Se mișcă încet personajul nostru, mai precis se depărtează de locul în care liniile de perspectivă se întâlnesc și care formează punctul din care privim tabloul, îl incomodează desigur și bareta dreaptă descusută a rucsacului pe care îl poartă în spate, făcându-l astfel să se bălăngăne pe picior și lovindu-l la fiecare pas cu ceva ce se găsește înăuntru și pare oarecum contondent. Din acest motiv mersul lui este puțin șchiopătat, dar asta nu pare să îl oprească. Nu știm care îi e ținta deplasării nocturne și nici de unde a plecat, îi știm doar gândurile, așternute mai sus, care i se învârt întruna în cap și nu par să lase loc și altora, pesemne ascunse adânc în străfunduri.

O fereastră slab luminată se deschide brusc deasupra lui și cineva azvârli conținutul lichid-păstos al unui recipient cu formă nedeterminată, care ar fi putut fi folosit fie la gătirea unor alimente, fie la eliminarea unor dejecții. Dar mai bine să nu mai insist. Personajul bombăne ceva ininteligibil și își continuă drumul fără să bage în seamă incidentul. Se scutură doar, puțin. Cățelul îl urmează, neavând altceva mai bun ori mai urgent de făcut.

odd-photos-from-history-25

întâmplarea face

Întâmplarea face să nu mă mai pot prezenta

Cu numele meu

Nu, nu că nu l-aș mai ști

Sau ceva de genul ăsta

Ci aparent nu mai am voie să îl rostesc.

O gâză mi-a intrat în suflet

și a început să îl roadă

apoi l-a pișcat foarte tare

sufletul s-a umflat după care s-a înroșit

apoi s-a mai umflat puțin

până a pocnit

și s-a revărsat în afară

m-a umplut de un soi de mâzgă lucioasă

apoi a dat să plece

dar l-am chemat înapoi

a venit

i-am pus în jurul gâtului o lesă

și îl plimb prin oraș.