7

Stăteam de prea mult timp închisă-n mine

încercasem să găsesc o ieșire, oricare

dar ea nu a vrut să se arate

o vreme fusese bine

apoi mi-a venit ideea să ies

și nu puteam

m-am mințit spunându-mi că e mai bine așa

era însorit și cald acolo înăuntru

calul este verde și luna albastră

mi-am zis,

mărăcinii pe câmp și florile sus pe cer

mă urmărea doar iepurele feroce cu dinți de aramă topită,

mare și negru

o să rezolv cu el altă dată, m-am gândit

îl mai văzusem prin preajmă și cu alte ocazii

mă încolăceam în mine

încercam să găsesc începutul

el însă găsise pasămite ieșirea

sau poate că nu, doar se micșorase

până aproape de aneantizare

și stătea ascuns înăuntru

fără să facă nici cel mai mic zgomot

nici măcar nu respira

hoardele de celule îi ofereau adăpost

pășeam în mine cu teamă să nu îl strivesc din greșeală

nu se făcea să îl omor tocmai eu

deodată ai apărut tu, creatorul de vise

nu știam că exiști

credeam că visele sunt propria mea creație

dar nu, am aflat,

fiecare avem un creator de vise personal

care râde de noi uneori

erai mic, blana îți lucea în soarele amiezii,

se desfăcea în buchete aromate

am plecat împreună în mine,

ce mai călătorie.

Reclame

nu știu ce titlu să dau – fragment

I.

Stăteam liniștită pe covor. Sau cel puțin așa părea, pentru cine ar fi privit din afară. De-a lungul laturii mele albastre copiii se jucau. Din când în când emiteau sunete ușoare de mulțumire ori dezaprobare, uneori de uimire. L încă nu venise. Trimisese încă de dimineață vestitorii sub formă de mici particule verzi și roșii care mi se plimbau prin toate vasele de sânge. La intervale regulate, ei îmi gâdilau sângele rece, apoi mă înțepau delicat, apoi începeau să tropăie, mârâind și atunci îmi simțeam carnea strânsă ca într-o menghină de lemn de esență moale.

La un moment dat am încercat să mă ridic, dar picioarele nu m-au ascultat și m-am prăbușit la loc pe covor. Noroc că nu am căzut peste copii. Ei s-au speriat puțin și au fugit în colțul roșu al camerei. I-am rugat să îmi aducă de pe noptieră caietul de versuri dar pesemne că nu m-au auzit, rugămintea fusese formulată pasămite doar în gând sau așa ceva. Așadar, vestitorii interiori îmi blocaseră prin strânsoarea lor epiglota. Continuau să meargă în șir și în grupuri mici prin lăuntrul meu, dar numai eu îi auzeam, iar mișcarea lor neîntreruptă începuse să provoace apariția unor broboane mărunte și roșii ce ieșeau prin toți porii pielii mele alb-verzuie.

În acel moment am auzit că începuseră să se certe copiii. Jucau un joc complicat cu zaruri, poate piticot, poate sus-jos, nu reușesc să îmi amintesc deloc. Se pare că cel mare continua să îl tot bată pe cel mic, iar ăsta din urmă țipa și arunca cu tot ce îi venea la mână în celălalt. Le-am spus desigur să se potolească, poate veneau vecinii să îi certe și chiar nu era cazul să se întâmple asta acum. Nu știu dacă m-au auzit de data asta, dar parcă zgomotul s-a mai potolit și pe urmă am văzut cum brobonelele se transformau în pâraie roșii, dureroase, care începuseră să păteze covorul. M-am gândit la L. Unde o fi, de ce nu vine. Dar era cu siguranță din nou la ea. Știam, chiar dacă el nu voia să recunoască în ruptul capului. Tot zicea că era ocupat la muncă.

Pâraiele au devenit curând mici fluvii și corpul mi se subția iremediabil, vedeam cum mă micșorez, fluviile deja mă frigeau, apoi m-am ridicat și am început să plutesc prin cameră.

Pe jos zăcea fosta carcasă a trupului ce mă conținuse în toți anii ăștia. Golită și îngălbenită ca un ciorap purtat prea mult.

Am plutit către copii, am suflat un aer călduț înspre ei și s-au liniștit.

Atunci am auzit ușa deschizându-se. Intrase L. M-am agățat de tocul ușii și m-am ascuns în dormitor.

ZAMFIRESCU_ANA MARIA

o istorie posibilă

 

 

 

cu ramurile mâinilor de frunze

ating stelele opace

îmi ard vârfurile

și mă prăbușesc

 

în lumea asta ca o oglindă mult prea mată

în care nu ne mai vedem

apoi tu vii și mă ridici

și mă înalți pe după umerii de apă

vine și omul pește

și mă adulmecă tăcut

pe urmă zâmbește cu subînțeles

 

stelele se schimbă între ele

veșmintele unora devin pielea celorlalte

și dansează până la epuizare

cu sufletul meu tremurător și verde

 

ochiul omului pește iese și se uită amenințător

își schimbă brusc culoarea

de mai multe ori

încât amețesc

și nu mai știu

dacă e bine să mă mai trezesc

sau nu

mai bine rămân aici îmi zic

umerii tăi de apă se scurg

înapoi în lac

iarba ne acoperă

ne spulberă

și din noi cresc plante proaspete

care își schimbă culoarea fără răgaz

13

Oricum nu mai contează, calul din curte e mort

Oricum nu mai contează, calul din curte e mort

Ana-Maria Zamfirescu

Bine că a plecat, nu mai aveam nevoie de el și oricum îmi făcuse îndeosebi probleme. Ba că nu e bună aia, ba că nu e bună cealaltă, ăla e prea prost, altul prea înalt, una prea deșteaptă, alta prea lată în spate. De ce să îmi tot dau cu părerea și să am gust față de ceea ce e în jur? Totul e mult mai simplu acum, când el a dispărut și tot ceea ce mă înconjoară este absolut la fel.

Nu mai e nimic prea sărat, dulce, acru, picant. Totul a devenit fad. Și tern. Abia acum sunt cu adevărat fericită și înțeleg sensul pentru care mă aflu aici; să fiu ca toți ceilalți, o masă amorfă de ființe fără voință proprie și fără dorințe speciale, ci numai cu necesități primare.

Ei ne asigură tot ce ne trebuie; porția zilnică de hrană preambalată, încăperile comune de dormit, toaleta în capătul holului; de reproducere se ocupă tot ei, separat, în laborator, noi nu mai avem nicio grijă, nici copii de crescut, numai să respectăm programul.

Înainte era, desigur, altfel. Nu mai știu foarte exact cum era; uneori cad într-un soi de transă ciudată, chiar înainte de a adormi sau de a mă trezi. O amețeală ciudată mă cuprinde, capul îmi vâjâie, un zumzet îmi înăbușe auzul, mâinile și picioarele se îngreunează și atunci am un fel de vedenii; îmi închipui că se leagă cumva de viața de dinainte, altfel nu ar avea de unde să vină toate astea.

Mă trezeam cu un gust metalic, amar, sărat și sălciu deopotrivă în fiecare dimineață, în patul răvășit și umed de sudoare. O fi fost de la somniferele pe care mi le administrau înainte de culcare. Somniferele erau albastre, verzi și galbene. Cele galbene erau dulci și plăcut mirositoare, a flori de câmp. Mirosul, gustul și textura lor aspră îmi aminteau de copilărie, când alergam pe dealurile înverzite, primăvara târziu.

Apoi vomitam; gustul metalic se amplifica până la paroxism, iar voma devenea consecința sa firească.

Mă spălam cu grijă, mai ales pe papilele gustative, care aveau să fie supuse apoi toată ziua la un intens efort. Papilele se spălau cu o periuță gri, mică, metalică, electrică; când erau foarte murdare, periuța se învârtea rapid și scotea un mormăit puternic, dezaprobator; când erau mai curate, aproape că torcea zâmbind; între aceste extreme, uneori țiuia subțire, alteori chiar urla de supărare, frecând de zor. Dar firește că nu despre ea discutăm acum, așa că să nu mai lungim vorba aiurea.

Când erau curate, papilele înfloreau și erau pregătite pentru treabă. Nu ca atunci când se îmbâcseau și ajungeau galben-maronii și pleoștite. Pe cele din fața și spatele limbii, de pe bolta palatină le spălam mai ușor; greu era cu adevărat să le curăț pe cele din gât; pentru asta trebuia uneori să înghit, alteori numai să fac gargară cu o substanță verzui-mucilaginoasă, inventată anume.

Îndeletnicirea mea era să gust. A mea și a altora ca mine. Dar pesemne că eu o făceam mai bine, căci mă chemau pretutindeni și eram extrem de ocupată. Eram și foarte bine plătită, asta e neîndoielnic.

Gustam hrana nou propusă și hrana mă gusta pe mine. Dacă ne înțelegeam, ne surâdeam politicos și ne îndepărtam ușurel; și atunci se mergea mai departe. Gustam întâi mâncarea dulce, mai potrivită pentru dimineață, dar cu care nu eram în cele mai bune relații; apoi pe cea acră, tot soiul de fructe nou create și altele asemenea; săratul nu era punctul meu forte, ne respectam, dar adeseori ne țineam departe unul de celălalt; cu amarul în schimb, mă înțelegeam perfect, ieșeam adesea în oraș împreună, râdeam, spuneam glume, mergeam la cinema, în parc, ne îmbrățișam; urma umami, subtil și savuros, ne fugăream în restaurante japoneze și indiene și ne regăseam ca doi îndrăgostiți, numai ca să ne plimbăm și să cântăm împreună.

Pe urmă mergeam la expoziții de artă, vedeam picturi mai mult sau mai mult puțin celebre, sculpturi, grafică, artă figurativă, minimalistă, fotografică, arte performative, diverse instalații; gustul meu prevala asupra tuturor și numai operele care mă încântau și pe care le încântam deopotrivă erau cele care urmau să fie prezentate publicului.

După aceea concerte, tot felul de spectacole, călătorii în orașe din toată lumea și în natură; numai gustul meu predomina, îmi amintesc acum atât de clar…

Eram destul de mulți atunci în domeniul ăsta, creasem prozeliți și ei mă creaseră pe mine, mergeam mână în mână pe un drum care părea infinit.

Am gustat apoi, într-o zi fără soare, într-o singură clipă, toate iubirile trecute și viitoare; totul era atât de îngrozitor de dulce, încât brusc m-a apucat din nou o stare de greață irepresibilă; am vomat cu voluptate.

Atunci au început să apară problemele; vedeam numai oameni și lucruri atât de diferiți de gusturile mele, încât simpla existență mi se transformase într-un calvar; se vede treaba că am ținut-o mult așa, căci îmi era din ce în ce mai rău și nimic nu mă mai putea mulțumi, vechii mei prieteni ajunseseră neîncăpători. Nici eu nu mai încăpeam nicăieri. Așa că a urmat tratamentul. Și el a plecat. Gustul, adică. Pare-mi-se că nu am fost singurul caz, am ajuns cu toții aici, iar acum e bine.

Cred.

Mai bine zis, credeam.

Acum, că am început să îmi reamintesc frânturi din ce în ce mai puternice din trecut, nici nu știu ce să mai cred. O fi oare bine?

Ar trebui să le dau de știre și celorlalți. Va fi greu, pentru că ei nu ne lasă să comunicăm normal, suntem supravegheați în permanență, dar mă voi strădui, cu orice preț.

Uite, calul din curte paște o iarbă puțin amară.

20 octombrie 2013

S

somatizez. simpatizez. scandalilzez.
semnalez.
semaforizez.

somnul semantic sare sus să scape situația.

simbolizez. sărez. situez.

sarmale serioase se surpă sistematic.

simplific sărind.

sap. săpăm.
situez.

scamele serii scapă segregând.

scop. stare. socializare.

simbol. sibilinic. siaj.

sertarul stării sortează scuturi sceptre scaune semne state.

socializez. sibilinic. silă.

stop.

F

fericirea fluieră

feeric,

formidabil – fermecător.

fantastica frumusețe

fu finalizată

faimos, fiind frustrată,

ferindu-se foită-fremătător.

foaia frunzei face fleoșc.

fascinantul ficus

ferește ființa

faptelor femurului fasciilor.

flautul fracturat

fornăie fertil.

fluxul fluviului frapant

face fărâmele fericirii

fugind firave

flirtând fastidios.

fenomenal?

2012-04-20_31