7

Stăteam de prea mult timp închisă-n mine

încercasem să găsesc o ieșire, oricare

dar ea nu a vrut să se arate

o vreme fusese bine

apoi mi-a venit ideea să ies

și nu puteam

m-am mințit spunându-mi că e mai bine așa

era însorit și cald acolo înăuntru

calul este verde și luna albastră

mi-am zis,

mărăcinii pe câmp și florile sus pe cer

mă urmărea doar iepurele feroce cu dinți de aramă topită,

mare și negru

o să rezolv cu el altă dată, m-am gândit

îl mai văzusem prin preajmă și cu alte ocazii

mă încolăceam în mine

încercam să găsesc începutul

el însă găsise pasămite ieșirea

sau poate că nu, doar se micșorase

până aproape de aneantizare

și stătea ascuns înăuntru

fără să facă nici cel mai mic zgomot

nici măcar nu respira

hoardele de celule îi ofereau adăpost

pășeam în mine cu teamă să nu îl strivesc din greșeală

nu se făcea să îl omor tocmai eu

deodată ai apărut tu, creatorul de vise

nu știam că exiști

credeam că visele sunt propria mea creație

dar nu, am aflat,

fiecare avem un creator de vise personal

care râde de noi uneori

erai mic, blana îți lucea în soarele amiezii,

se desfăcea în buchete aromate

am plecat împreună în mine,

ce mai călătorie.

Anunțuri

unu – fragment

Undeva unde nu ai mai fost niciodată dar parcă simți că ar trebui să mergi. Undeva unde nu ar trebui să fii. Sau, cel puțin, nu acum (atunci, când?). Undeva unde timpul: 1. pare să stea în loc (nu, nu, asta am mai citit-o undeva, rog cititorul a nu o lua în seamă, prea sună a clișeu); 2. curge de jos în sus (adică, să nu mă înțelegi greșit, se comportă cumva fluid, dar cu sincope adecvate sau neadecvate, funcție de scopul atribuit sau necesar, ei, asta nu e chiar așa de greu de închipuit sau e, poate, dacă ești, ca de obicei, cu gândul aiurea); 3. pare că nu mai există (nici nu există aievea, asta o știm cu toții, e o convenție menită doar să ne înfricoșeze sau poate o justificare a decăderii fizice); 4. arată ca soarele alb (care dansează, bineînțeles, cu mișcări lente, legănate de val); 5. uită de unde vine și unde se duce.

Personajul nostru este mai curând longilin decât rotofei (deși, să recunoaștem deschis, rotofeiul poate avea uneori mai mult haz; dar nu a fost să fie așa, dacă era așa, ar fi fost o altă poveste). Îl vedem din spate, într-un clar-obscur cețos, are glugă și pantaloni largi, pentru moment descrierea este suficientă, voi reveni mai târziu, poate, dacă asta va prezenta măcar un pic de interes. E noapte. Pe aleea murdară mărginită de clădiri coșcovite și înalte trece repede, scheunând, un cățel răpciugos. Personajul se împiedică ușor de el și scoate un oftat nici prea prelung, nici prea scurt. Potrivit. Atât în ceea ce privește fundalul sonor al momentului.

Se mișcă încet personajul nostru, mai precis se depărtează de locul în care liniile de perspectivă se întâlnesc și care formează punctul din care privim tabloul, îl incomodează desigur și bareta dreaptă descusută a rucsacului pe care îl poartă în spate, făcându-l astfel să se bălăngăne pe picior și lovindu-l la fiecare pas cu ceva ce se găsește înăuntru și pare oarecum contondent. Din acest motiv mersul lui este puțin șchiopătat, dar asta nu pare să îl oprească. Nu știm care îi e ținta deplasării nocturne și nici de unde a plecat, îi știm doar gândurile, așternute mai sus, care i se învârt întruna în cap și nu par să lase loc și altora, pesemne ascunse adânc în străfunduri.

O fereastră slab luminată se deschide brusc deasupra lui și cineva azvârli conținutul lichid-păstos al unui recipient cu formă nedeterminată, care ar fi putut fi folosit fie la gătirea unor alimente, fie la eliminarea unor dejecții. Dar mai bine să nu mai insist. Personajul bombăne ceva ininteligibil și își continuă drumul fără să bage în seamă incidentul. Se scutură doar, puțin. Cățelul îl urmează, neavând altceva mai bun ori mai urgent de făcut.

odd-photos-from-history-25

Asta nu înseamnă că stau degeaba

Dacă iarba e verde
sau albastră
el nu mai știe

Dacă e iarnă sau vară
el nu mai știe

Dacă e sus sau jos
el nu mai știe

și în general
asta înseamnă
că groapa astupată
cu crengi
cu pământ
cu iubire
cu vise
cu toate ființele nenăscute
nefăcute
nenumite
e aici sau acolo
sau pretutindeni.

Dacă luna e sus
atârnată
și fața îi stă către ea
fața fără formă
fără aer
fără gând
aproape putrezită
de atâta umflare
plină de sare uscată

asta înseamnă
că groapa
e plină
și el e gol.

Nu mai știa de când e acolo
de ce e acolo
noaptea îl durea
iarba udă îi pătrundea ființa moale
pijamaua subțire
halatul de mătase
și nici țipenie nu se arăta
stelele scânceau ușor
le bătea lumina lunii
atunci îi simți dinții mărunți și limba aspră
pe degetele mâinii stângi
era Zelda, ființă albă și pufoasă
îl privea cu ochii stranii de felină mică
cu ochii limpezi, mari și iubitori,
strălucitori,
erau aidoma ochilor ei,
cea din groapa de deunăzi.

o istorie posibilă

 

 

 

cu ramurile mâinilor de frunze

ating stelele opace

îmi ard vârfurile

și mă prăbușesc

 

în lumea asta ca o oglindă mult prea mată

în care nu ne mai vedem

apoi tu vii și mă ridici

și mă înalți pe după umerii de apă

vine și omul pește

și mă adulmecă tăcut

pe urmă zâmbește cu subînțeles

 

stelele se schimbă între ele

veșmintele unora devin pielea celorlalte

și dansează până la epuizare

cu sufletul meu tremurător și verde

 

ochiul omului pește iese și se uită amenințător

își schimbă brusc culoarea

de mai multe ori

încât amețesc

și nu mai știu

dacă e bine să mă mai trezesc

sau nu

mai bine rămân aici îmi zic

umerii tăi de apă se scurg

înapoi în lac

iarba ne acoperă

ne spulberă

și din noi cresc plante proaspete

care își schimbă culoarea fără răgaz

13

Către muncă

Benone ieși din casă zâmbind ca un șacal, zâmbetul pe care îl știm, cel cu dinții complet dezgoliți. Era un bărbat micuț și lat dacă îl priveai din spate, rotund din lateral. Părul rar și zburlit îi acoperea parțial ochii cenușii.

Văzuse deunăzi la televizor, pe un post obscur, un documentar despre limbi. Limbi de pisică, de cocoș, de iepure, de vacă, de cămilă, de oaie, de tigru, de elefant, de pumă și așa mai departe. Îl fascinaseră mai ales limbile sălbatice și în mintea odihnită îi încolțise ideea să le îmblânzească, să încerce să le aducă în starea blajină a celor domestice.

Limbile domestice erau moi, roz, catifelate și calde. Vorbeau frumos și emanau o aromă plăcută. Cele sălbatice erau aspre, miroseau fetid a putreziciune descompusă și în general se exprimau dizgrațios, foloseau cuvinte murdare pe care nu le putem reda acum, de dragul eventualului cititor rătăcit în acest text.

Îmblânzirea urma să se producă cu ajutorul unui cuțit pe care Benone îl achiziționase cu ceva vreme în urmă dintr-un magazin specializat, pentru a-l utiliza în bucătăria restaurantului unde se ocupa îndeosebi de felierea cărnii de porc.

Cuțitul nu era nici mare, nici mic, nici frumos, nici urât; avea un mâner sidefiu din coajă de bananier uscată la soare și arsă cu felurite mirodenii de către niște triburi ascunse în junglă; lama neagră strălucea argintiu numai în lumina lunii pline de mai. Dimensiunea cuțitului nici nu era așa de importantă, ea varia în funcție de starea de spirit a posesorului, de nivelul stimei de sine și de mărimea buzunarului.

Benone era o persoană cu buzunare medii în acea zi, dar cu stimă de sine foarte mare, dovadă și zâmbetul de șacal pe care îl afișa. Zâmbetul îl utiliza de multă vreme în împrejurări propice, dar acum îi fusese inspirat desigur de emisiunea pe care o urmărise deunăzi. Limba de șacal era, normal, sălbatică, el avea o idee despre cum ar putea-o pune cu botul pe labe, doar că trebuia să fie inventiv, nu cu toate limbile sălbatice poți proceda la fel; cel puțin așa se părea.

Deodată, cum se hlizea el așa, privind în gol către soarele portocaliu-albăstrui, călcă pe ceva moale, alunecos și țipător; era un mănunchi frumos legat cu o panglică proaspătă de praz, conținând limbi de iepure sălbatic, leu, lup, urs și capră neagră; pentru că le lovise cu vârful ghetei murdare, se porniră toate pe un urlat strașnic, de treziră toți vecinii; îl învălui apoi un miros de sânge putrezit, ca să nu mai vorbim de întreaga panoplie de imprecații ce răsunau cu ecou, pe mai multe voci, între blocuri.

Benone nu se pierdu cu firea, se aplecă binișor, scoase cuțitul din haina ponosită; lama i se făcuse lată și unduioasă, o strecură cu îndemânare pe sub mănunchiul agitat, îl ridică cu băgare de seamă și-l introduse brusc în sacoșa de rafie pe care o purta zilnic. Limbile se potoliră numaidecât, liniștea pogorî asupra cartierului și din sacoșă izvorî o aromă îmbătătoare de mosc și flori de trandafir.

Benone se grăbi să ia măslinele și merse apoi la muncă.

Ana-Maria Zamfirescu

06.10.2013

11185_10151424686616897_1532949459_n

Oricum nu mai contează, calul din curte e mort

Oricum nu mai contează, calul din curte e mort

Ana-Maria Zamfirescu

Bine că a plecat, nu mai aveam nevoie de el și oricum îmi făcuse îndeosebi probleme. Ba că nu e bună aia, ba că nu e bună cealaltă, ăla e prea prost, altul prea înalt, una prea deșteaptă, alta prea lată în spate. De ce să îmi tot dau cu părerea și să am gust față de ceea ce e în jur? Totul e mult mai simplu acum, când el a dispărut și tot ceea ce mă înconjoară este absolut la fel.

Nu mai e nimic prea sărat, dulce, acru, picant. Totul a devenit fad. Și tern. Abia acum sunt cu adevărat fericită și înțeleg sensul pentru care mă aflu aici; să fiu ca toți ceilalți, o masă amorfă de ființe fără voință proprie și fără dorințe speciale, ci numai cu necesități primare.

Ei ne asigură tot ce ne trebuie; porția zilnică de hrană preambalată, încăperile comune de dormit, toaleta în capătul holului; de reproducere se ocupă tot ei, separat, în laborator, noi nu mai avem nicio grijă, nici copii de crescut, numai să respectăm programul.

Înainte era, desigur, altfel. Nu mai știu foarte exact cum era; uneori cad într-un soi de transă ciudată, chiar înainte de a adormi sau de a mă trezi. O amețeală ciudată mă cuprinde, capul îmi vâjâie, un zumzet îmi înăbușe auzul, mâinile și picioarele se îngreunează și atunci am un fel de vedenii; îmi închipui că se leagă cumva de viața de dinainte, altfel nu ar avea de unde să vină toate astea.

Mă trezeam cu un gust metalic, amar, sărat și sălciu deopotrivă în fiecare dimineață, în patul răvășit și umed de sudoare. O fi fost de la somniferele pe care mi le administrau înainte de culcare. Somniferele erau albastre, verzi și galbene. Cele galbene erau dulci și plăcut mirositoare, a flori de câmp. Mirosul, gustul și textura lor aspră îmi aminteau de copilărie, când alergam pe dealurile înverzite, primăvara târziu.

Apoi vomitam; gustul metalic se amplifica până la paroxism, iar voma devenea consecința sa firească.

Mă spălam cu grijă, mai ales pe papilele gustative, care aveau să fie supuse apoi toată ziua la un intens efort. Papilele se spălau cu o periuță gri, mică, metalică, electrică; când erau foarte murdare, periuța se învârtea rapid și scotea un mormăit puternic, dezaprobator; când erau mai curate, aproape că torcea zâmbind; între aceste extreme, uneori țiuia subțire, alteori chiar urla de supărare, frecând de zor. Dar firește că nu despre ea discutăm acum, așa că să nu mai lungim vorba aiurea.

Când erau curate, papilele înfloreau și erau pregătite pentru treabă. Nu ca atunci când se îmbâcseau și ajungeau galben-maronii și pleoștite. Pe cele din fața și spatele limbii, de pe bolta palatină le spălam mai ușor; greu era cu adevărat să le curăț pe cele din gât; pentru asta trebuia uneori să înghit, alteori numai să fac gargară cu o substanță verzui-mucilaginoasă, inventată anume.

Îndeletnicirea mea era să gust. A mea și a altora ca mine. Dar pesemne că eu o făceam mai bine, căci mă chemau pretutindeni și eram extrem de ocupată. Eram și foarte bine plătită, asta e neîndoielnic.

Gustam hrana nou propusă și hrana mă gusta pe mine. Dacă ne înțelegeam, ne surâdeam politicos și ne îndepărtam ușurel; și atunci se mergea mai departe. Gustam întâi mâncarea dulce, mai potrivită pentru dimineață, dar cu care nu eram în cele mai bune relații; apoi pe cea acră, tot soiul de fructe nou create și altele asemenea; săratul nu era punctul meu forte, ne respectam, dar adeseori ne țineam departe unul de celălalt; cu amarul în schimb, mă înțelegeam perfect, ieșeam adesea în oraș împreună, râdeam, spuneam glume, mergeam la cinema, în parc, ne îmbrățișam; urma umami, subtil și savuros, ne fugăream în restaurante japoneze și indiene și ne regăseam ca doi îndrăgostiți, numai ca să ne plimbăm și să cântăm împreună.

Pe urmă mergeam la expoziții de artă, vedeam picturi mai mult sau mai mult puțin celebre, sculpturi, grafică, artă figurativă, minimalistă, fotografică, arte performative, diverse instalații; gustul meu prevala asupra tuturor și numai operele care mă încântau și pe care le încântam deopotrivă erau cele care urmau să fie prezentate publicului.

După aceea concerte, tot felul de spectacole, călătorii în orașe din toată lumea și în natură; numai gustul meu predomina, îmi amintesc acum atât de clar…

Eram destul de mulți atunci în domeniul ăsta, creasem prozeliți și ei mă creaseră pe mine, mergeam mână în mână pe un drum care părea infinit.

Am gustat apoi, într-o zi fără soare, într-o singură clipă, toate iubirile trecute și viitoare; totul era atât de îngrozitor de dulce, încât brusc m-a apucat din nou o stare de greață irepresibilă; am vomat cu voluptate.

Atunci au început să apară problemele; vedeam numai oameni și lucruri atât de diferiți de gusturile mele, încât simpla existență mi se transformase într-un calvar; se vede treaba că am ținut-o mult așa, căci îmi era din ce în ce mai rău și nimic nu mă mai putea mulțumi, vechii mei prieteni ajunseseră neîncăpători. Nici eu nu mai încăpeam nicăieri. Așa că a urmat tratamentul. Și el a plecat. Gustul, adică. Pare-mi-se că nu am fost singurul caz, am ajuns cu toții aici, iar acum e bine.

Cred.

Mai bine zis, credeam.

Acum, că am început să îmi reamintesc frânturi din ce în ce mai puternice din trecut, nici nu știu ce să mai cred. O fi oare bine?

Ar trebui să le dau de știre și celorlalți. Va fi greu, pentru că ei nu ne lasă să comunicăm normal, suntem supravegheați în permanență, dar mă voi strădui, cu orice preț.

Uite, calul din curte paște o iarbă puțin amară.

20 octombrie 2013