o istorie posibilă

 

 

 

cu ramurile mâinilor de frunze

ating stelele opace

îmi ard vârfurile

și mă prăbușesc

 

în lumea asta ca o oglindă mult prea mată

în care nu ne mai vedem

apoi tu vii și mă ridici

și mă înalți pe după umerii de apă

vine și omul pește

și mă adulmecă tăcut

pe urmă zâmbește cu subînțeles

 

stelele se schimbă între ele

veșmintele unora devin pielea celorlalte

și dansează până la epuizare

cu sufletul meu tremurător și verde

 

ochiul omului pește iese și se uită amenințător

își schimbă brusc culoarea

de mai multe ori

încât amețesc

și nu mai știu

dacă e bine să mă mai trezesc

sau nu

mai bine rămân aici îmi zic

umerii tăi de apă se scurg

înapoi în lac

iarba ne acoperă

ne spulberă

și din noi cresc plante proaspete

care își schimbă culoarea fără răgaz

13

Reclame

C

C

 

Cere-mi ce crezi

cum consideri

câinele chel cumpără

cu charismă

chei croite cumpătat

carnavalul capătă complet cerneala cerului

comparam camera cu capătul cosmetic ce credea

cuvântul cinstit

ce chema cai creduli

ce crezi

cum caută cei ce cercetează

cum cotrobăie cei ce culminează

cum cască cei ce coordonează

 

cortul colorat

ceara cenușa călătorul

cheamă corpusculii

clipele

cosesc coama cafenie

calul clipește

cheamă curând ceva

 

cum ce?

Cheamă creatura care cunoaște

care crede

care cerșește cerului covrigi

 

covrigii celești cumpără

clipite create

călătorii cafenii cred caii chemători

colorăm câinele cotrobăind cu cerneala cernută completImage

Oricum nu mai contează, calul din curte e mort

Oricum nu mai contează, calul din curte e mort

Ana-Maria Zamfirescu

Bine că a plecat, nu mai aveam nevoie de el și oricum îmi făcuse îndeosebi probleme. Ba că nu e bună aia, ba că nu e bună cealaltă, ăla e prea prost, altul prea înalt, una prea deșteaptă, alta prea lată în spate. De ce să îmi tot dau cu părerea și să am gust față de ceea ce e în jur? Totul e mult mai simplu acum, când el a dispărut și tot ceea ce mă înconjoară este absolut la fel.

Nu mai e nimic prea sărat, dulce, acru, picant. Totul a devenit fad. Și tern. Abia acum sunt cu adevărat fericită și înțeleg sensul pentru care mă aflu aici; să fiu ca toți ceilalți, o masă amorfă de ființe fără voință proprie și fără dorințe speciale, ci numai cu necesități primare.

Ei ne asigură tot ce ne trebuie; porția zilnică de hrană preambalată, încăperile comune de dormit, toaleta în capătul holului; de reproducere se ocupă tot ei, separat, în laborator, noi nu mai avem nicio grijă, nici copii de crescut, numai să respectăm programul.

Înainte era, desigur, altfel. Nu mai știu foarte exact cum era; uneori cad într-un soi de transă ciudată, chiar înainte de a adormi sau de a mă trezi. O amețeală ciudată mă cuprinde, capul îmi vâjâie, un zumzet îmi înăbușe auzul, mâinile și picioarele se îngreunează și atunci am un fel de vedenii; îmi închipui că se leagă cumva de viața de dinainte, altfel nu ar avea de unde să vină toate astea.

Mă trezeam cu un gust metalic, amar, sărat și sălciu deopotrivă în fiecare dimineață, în patul răvășit și umed de sudoare. O fi fost de la somniferele pe care mi le administrau înainte de culcare. Somniferele erau albastre, verzi și galbene. Cele galbene erau dulci și plăcut mirositoare, a flori de câmp. Mirosul, gustul și textura lor aspră îmi aminteau de copilărie, când alergam pe dealurile înverzite, primăvara târziu.

Apoi vomitam; gustul metalic se amplifica până la paroxism, iar voma devenea consecința sa firească.

Mă spălam cu grijă, mai ales pe papilele gustative, care aveau să fie supuse apoi toată ziua la un intens efort. Papilele se spălau cu o periuță gri, mică, metalică, electrică; când erau foarte murdare, periuța se învârtea rapid și scotea un mormăit puternic, dezaprobator; când erau mai curate, aproape că torcea zâmbind; între aceste extreme, uneori țiuia subțire, alteori chiar urla de supărare, frecând de zor. Dar firește că nu despre ea discutăm acum, așa că să nu mai lungim vorba aiurea.

Când erau curate, papilele înfloreau și erau pregătite pentru treabă. Nu ca atunci când se îmbâcseau și ajungeau galben-maronii și pleoștite. Pe cele din fața și spatele limbii, de pe bolta palatină le spălam mai ușor; greu era cu adevărat să le curăț pe cele din gât; pentru asta trebuia uneori să înghit, alteori numai să fac gargară cu o substanță verzui-mucilaginoasă, inventată anume.

Îndeletnicirea mea era să gust. A mea și a altora ca mine. Dar pesemne că eu o făceam mai bine, căci mă chemau pretutindeni și eram extrem de ocupată. Eram și foarte bine plătită, asta e neîndoielnic.

Gustam hrana nou propusă și hrana mă gusta pe mine. Dacă ne înțelegeam, ne surâdeam politicos și ne îndepărtam ușurel; și atunci se mergea mai departe. Gustam întâi mâncarea dulce, mai potrivită pentru dimineață, dar cu care nu eram în cele mai bune relații; apoi pe cea acră, tot soiul de fructe nou create și altele asemenea; săratul nu era punctul meu forte, ne respectam, dar adeseori ne țineam departe unul de celălalt; cu amarul în schimb, mă înțelegeam perfect, ieșeam adesea în oraș împreună, râdeam, spuneam glume, mergeam la cinema, în parc, ne îmbrățișam; urma umami, subtil și savuros, ne fugăream în restaurante japoneze și indiene și ne regăseam ca doi îndrăgostiți, numai ca să ne plimbăm și să cântăm împreună.

Pe urmă mergeam la expoziții de artă, vedeam picturi mai mult sau mai mult puțin celebre, sculpturi, grafică, artă figurativă, minimalistă, fotografică, arte performative, diverse instalații; gustul meu prevala asupra tuturor și numai operele care mă încântau și pe care le încântam deopotrivă erau cele care urmau să fie prezentate publicului.

După aceea concerte, tot felul de spectacole, călătorii în orașe din toată lumea și în natură; numai gustul meu predomina, îmi amintesc acum atât de clar…

Eram destul de mulți atunci în domeniul ăsta, creasem prozeliți și ei mă creaseră pe mine, mergeam mână în mână pe un drum care părea infinit.

Am gustat apoi, într-o zi fără soare, într-o singură clipă, toate iubirile trecute și viitoare; totul era atât de îngrozitor de dulce, încât brusc m-a apucat din nou o stare de greață irepresibilă; am vomat cu voluptate.

Atunci au început să apară problemele; vedeam numai oameni și lucruri atât de diferiți de gusturile mele, încât simpla existență mi se transformase într-un calvar; se vede treaba că am ținut-o mult așa, căci îmi era din ce în ce mai rău și nimic nu mă mai putea mulțumi, vechii mei prieteni ajunseseră neîncăpători. Nici eu nu mai încăpeam nicăieri. Așa că a urmat tratamentul. Și el a plecat. Gustul, adică. Pare-mi-se că nu am fost singurul caz, am ajuns cu toții aici, iar acum e bine.

Cred.

Mai bine zis, credeam.

Acum, că am început să îmi reamintesc frânturi din ce în ce mai puternice din trecut, nici nu știu ce să mai cred. O fi oare bine?

Ar trebui să le dau de știre și celorlalți. Va fi greu, pentru că ei nu ne lasă să comunicăm normal, suntem supravegheați în permanență, dar mă voi strădui, cu orice preț.

Uite, calul din curte paște o iarbă puțin amară.

20 octombrie 2013

Teoreme precise

Teoreme precise

Ființa-mi putrezită pătrundea

în cotloane neștiute

amețite

pline de alcool ieftin

fără măsură

când deodată câinele depărtării veni

despărțind în silabe

neologisme

aruncate în prealabil la gunoi

iresponsabil

de zeități nerecunoscătoare

frigul ne strepezea dinții îngălbeniți

ne urmărea pretutindeni

atunci ne-am ascuns

sub poala florilor de câmp

cu miros greu

de viscere lăsate în soare

câinele începu să împartă

în silabe autonome

arhaisme fără sens

și fără capăt recognoscibil

le număra atent cu degetele

apoi le arunca în sac

am luat sacul

l-am vârât în apă

dar apa nu l-a vrut

l-a scos pe mal cu mâini

dezagreabil de subțiri

atunci l-am îngropat

dar pământul nu l-a vrut

l-a scuipat afară

ca pe o măsea stricată

scuturându-se

atunci l-am azvârlit în cer

dar s-a desfăcut așa ud și plin de noroi cum era

și toate silabele au căzut

cu zgomote ascuțite sfâșietoare

ne-am ferit de ele

și am rupt-o la fugă

câinele fugea mai repede în două picioare de cristal

ființa mea începu să plutească

anevoie

eram un cuplu

de nedespărțit.

wpid-picsart_1375653865928

Poveste vegetală

Poveste vegetală

            Ana Maria Zamfirescu

Eram atât de obosită, cred că nu mai dormisem de șapte ani; sau în orice caz, nu mă putusem odihni defel în răstimpul ăsta. M-am întins în pat și am simțit o durere ascuțită în șoldul stâng. Am încercat să schimb cumva poziția, dar se vede că am adormit, mi se pare că am dormit pentru alți șapte ani încheiați, pentru că atunci când m-am trezit am văzut în jur o încăpere complet nouă, cu altă formă, culoare și gust. Mirosul se păstrase, era mirosul trupului meu adormit și mirosul durerii care îmi străpungea ființa moale. Am dat să mă mișc, dar era greu, mă lungisem incredibil de mult și cuțitele care îmi tăiaseră și mai-nainte șoldul nu voiau să-și înceteze deloc mișcarea. Am încercat să mă întorc brusc, ignorându-le, dar mi-au dat lacrimile. Prin ceața lacrimilor camera își schimba continuu dimensiunile și străluciri multicolore ale luminii de amiază îmi atrăgeau atenția la marginea câmpului vizual. Mi-am adunat puterile de prin colțuri, de unde se risipiseră și am scos cuțitele care mă țineau în loc, apoi le-am pus bine, la păstrare, împăturite în pânza de in a cămășii de dormit, pe care nu aveam de gând să o mai port vreodată.

După alte zile de așteptare, am reușit să mă dau jos din patul străveziu și am plutit ușor către baie, să mă spăl de toată sudoarea adunată în anii în care dormisem. Corpul nu mă mai asculta așa cum făcea de obicei sau cel puțin așa cum îmi aminteam că obișnuia. Câte o mână sau picior rămâneau mereu în urmă, se lungeau translucide sau rămâneau agățate în câte un cui sau în câte o clanță și eram, desigur, nevoită să le chem și să le cert de fiecare dată; ba chiar, la un moment dat, m-am trezit că și capul rămăsese undeva în spate, continuând să admire un presupus apus al soarelui răpus.  I-am spus: – Vezi bine că avem ceva de făcut, așa că fă bine și te mișcă, doar nu vrei să înțepenim iarăși ani de zile; și apoi, poate în afară se întâmplă foarte multe chestii, iar noi vom rata totul. A venit, până la urmă, era numai o chestiune de ambiție personală, el se credea, bineînțeles, mai presus, mai artist, mai sus-pus.

Am reușit să mă spăl bine-bine, deși pielea îmi era încrustată cu felurite substanțe mai mult sau mai puțin fonetice, formate în tot acest timp al somnului prelung, din umori și vise nedeslușite. Baia era aceeași, mi se părea, chiar dacă acum era locuită de multe și diverse ființe ce trebăluiau în liniște cu un scop ce îmi rămânea ascuns, măturând, verificând și mutând din loc în loc tot soiul de obiecte, mobile mici, creme, geluri, prafuri, loțiuni.

Ajunsă în bucătărie, am căutat ceva de mâncare, abdomenul îmi devenise transparent și mă ruga să nu îl privez cu totul de atenție. Ai mei îmi lăsaseră, cu grijă, un rest aproape comestibil de ceva ce fusese odinioară o budincă sau cam așa ceva. Am înfulecat-o rapid, apoi am luat o gură de cafea, una de lapte, una de ceai; m-am oprit să respir, mi-am tras sufletul, pantalonii și o bluză. Trupul încă se mai împotrivea ideilor pe care le aveam, așa că pantalonii au trebuit să fie mai întâi scurtați, apoi lungiți, lărgiți și, în fine, vopsiți pentru a fi acceptați așa cum se cuvine. Cu bluza a fost mai simplu, după ce i-am prelungit inexorabil partea dreaptă până la zidul acoperit cu iederă și înapoi, i-am pus nasturi de frunze și mânecă din aripi de libelule, corpul a primit-o ca și cum fusese a lui dintotdeauna. Astfel înveșmântată, m-am aventurat afară, dar, înainte de ușă, m-am împiedicat de un grup de indivizi suavi, albi, pufoși, cât o mandarină de mari și care mă priveau cu ochi timizi, rozalii, tiviți cu verde-praz. Ei pufneau ușor și țopăiau delicat în jurul meu, în timp ce încercam să mă adun de jos. Mi-am confecționat rapid niște sandale din umbră de brad ornate cu câte trei inși dintre ei, se vede că de aceea nu putusem să merg cum trebuia mai înainte.

Nu mă simțeam prea bine. Răul începuse poate chiar de dinainte să dorm, iar lumina soarelui cețos care mă bătea peste piept și peste picioare nu făcea decât să îi crească puterea asupra mea. Nu aveam busolă și nici măcar un toiag în care să mă sprijin. La un moment dat, totuși, am început să plutesc, înghițisem o pastilă sau două în baie și acum își făceau efectul, amețeala care făcuse să mă învârt pe dinăuntru se scurgea încet din mine, pe trotuar. Când am obosit să tot plutesc, m-am întors și m-am urcat moleșită în automobilul cartonat care mă însoțea. Acolo am remarcat abia umflătura domoală care îmi apăsa stomacul, măruntaiele și plămânii și care îmi permitea să respir, dar numai sacadat, șuierător. Nasturii bluzei începură să cedeze puțin câte puțin și mașina se umplu curând de foșnetul frunzelor care se împreunau și dădeau naștere unor arbori maiestuoși și unor mici pomi fructiferi albaștri, care ne-au hrănit cu generozitate pe drum. Între timp, umflătura crescuse și aproape că îmi mângâia genunchii, am deschis ochii larg în beznă, dar nu am văzut nimic, am trecut ca orbii uitându-ne numai înainte, mergeam în viteză printre oameni, alei, camioane, clădiri, epoci trecute și viitoare, câini veseli, iepuri și albatroși, străzile neluminate ne făceau semne cu mâna, am oprit deodată la marginea uneia, era acolo o construcție cu contururi nedefinite, se auzeau bufnituri și zgomote înfundate, ca șoaptele, dinăuntru. M-ai luat de mână și m-ai condus, nu mai știam ce zi e și de ce, amețeala ne luase urma și mă pătrunsese din nou, creierul se învârtea în loc ca un titirez, picioarele și capul rămâneau iar în spate și a trebuit să le conving cu binișorul să ni se alăture. Acolo m-ai predat unor persoane albe, cu fețe imobile și mascate, m-au întins, m-au răsucit, mi-au verificat orificiile existente și inexistente, m-au dezbrăcat și îmbrăcat de mai multe ori, numai sandalele nu s-au lăsat duse, le era tare bine ființelor mărunte agățate așa, cu mâini delicate și călduțe, de picioare. Apoi nu te-am mai văzut, m-au dus și m-au lăsat cu fața îngropată în palme, cu durerea care devenise acum umflătura sub care trăiam, m-au înțepat și verificat din nou, eram doar o durere pe un pat și atât. Aș fi fugit pe marginea acoperișului, m-aș fi mișcat pe sub pământ, aș fi coborât și aș fi luat un măr zemos să mușc cu poftă, m-aș fi fragmentat în șapte părți dintre care cel puțin una magnetică și le-aș fi dus departe, aș fi luat răul și l-aș fi strivit și desfăcut și l-aș fi aruncat pe orbită, dar corpul nu mă mai asculta nicidecum, nici nu îmi mai aparținea, fusese subjugat total de umflătura ce mă locuia. Au trecut așa zile, cred, dacă nu mai mult, încercam să ațipesc, dar de fiecare dată cuțitele, altele, mi se înfigeau pe te miri unde, se răsuceau animalic și mă trezeam asudată. Doar inșii pufoși ai sandalelor mă mai mângâiau câteodată, dar din ce în ce mai rar.

Simțeam că mă sfârșesc, oricum nu mai puteam, finalul era cu siguranță aproape, când m-au luat pe sus, m-au apăsat cu mâini de plumb, m-au călcat pe oase, m-au tăiat, m-am forțat înfricoșată și atunci a venit ea, mică, firavă, roșie, umedă și alunecoasă, nu spunea nimic, avea gura lipită, ochii lipiți, urechile lipite, membrele tremurătoare, ghemuite, în jur arăta totul ca după măcel.

După o vreme am adormit din nou.

12 noiembrie 2013

Senzații

image

Mergeam pe stradă
Picioarele din ce în ce mai mici mă dureau
Strada se îngusta
Și se umplea
De sângele ce îmi şiroia din călcâie
Din degete
Din tălpi

Tot mai îngustă
Și fără capăt
Sânge până la glezne
Tot mai sus
Dispar

Mă înecam

Apoi am închis ochii
Pe cerul pleoapelor rula un film expresionist
Alb negru
Mi-a pătruns în stomac
A intrat a intrat a perforat și a desfăcut și a refăcut
Interiorul deveni exterior
Cu urletul de rigoare

Am văzut luna strălucind albastră
Și vocea ta blândă.

rămân.

Posted from WordPress for Android