Vedere din gară

 

Sub trenul ruginit

trăia o familie de gândaci

– trăia de secole bune acolo –

 

puzderie de gândaci multicolori

fremătau zi și noapte

se hrăneau cu rugina roșie și verde,

cu zilele trecute ale trenului

care odată fusese un tren important

plimbase persoane de vază

în lume

acum zăcea peste familia de gândaci nepăsători față de trecutul lui

 

sub familia de gândaci

trăia o stea întunecată

care încerca din răsputeri să se nască

– dar nu știa cum –

și asta nu de ieri, de azi

 

fusese sădită acolo

încă dinainte de abandonarea trenului

de patru mâini tremurătoare

dar acum mâinile putreziseră uitate

gândacii consumaseră carnea lor caldă încă

roseseră oasele subțiri

steaua, ei bine, steaua întunecată rămăsese neștiută

 

trenul se prăbușea încet.

Reading Literature Makes Us Smarter and Nicer

Ideas

Gregory Currie, a professor of philosophy at the University of Nottingham, recently argued in the New York Times that we ought not to claim that literature improves us as people, because there is no “compelling evidence that suggests that people are morally or socially better for reading Tolstoy” or other great books.

Actually, there is such evidence. Raymond Mar, a psychologist at York University in Canada, and Keith Oatley, a professor emeritus of cognitive psychology at the University of Toronto, reported in studies published in 2006 and 2009 that individuals who often read fiction appear to be better able to understand other people, empathize with them and view the world from their perspective. This link persisted even after the researchers factored in the possibility that more empathetic individuals might choose to read more novels. A 2010 study by Mar found a similar result in young children: the more stories…

Vezi articol original 929 de cuvinte mai mult

ASR Principesa Margareta: „Dacă oamenii doresc să se implice, putem reveni la monarhie.”

Monarhia Salvează România

“În ceea ce privește viitorul Monarhiei în România, sunt două lucruri. Depinde de poporul român. Dar depinde și de noi. Noi suntem aici de 25 de ani și asta se vede. […] Dacă oamenii doresc să se implice, lucrurile se pot schimba.” – Alteţa Sa Regală Principesa Margareta a României

http://www.romaniaregala.ro/atitudini/interviu-agerpres-noi-suntem-aici-de-25-de-ani-si-aceasta-se-vede/

mr2

Vezi articol original

7

Stăteam de prea mult timp închisă-n mine

încercasem să găsesc o ieșire, oricare

dar ea nu a vrut să se arate

o vreme fusese bine

apoi mi-a venit ideea să ies

și nu puteam

m-am mințit spunându-mi că e mai bine așa

era însorit și cald acolo înăuntru

calul este verde și luna albastră

mi-am zis,

mărăcinii pe câmp și florile sus pe cer

mă urmărea doar iepurele feroce cu dinți de aramă topită,

mare și negru

o să rezolv cu el altă dată, m-am gândit

îl mai văzusem prin preajmă și cu alte ocazii

mă încolăceam în mine

încercam să găsesc începutul

el însă găsise pasămite ieșirea

sau poate că nu, doar se micșorase

până aproape de aneantizare

și stătea ascuns înăuntru

fără să facă nici cel mai mic zgomot

nici măcar nu respira

hoardele de celule îi ofereau adăpost

pășeam în mine cu teamă să nu îl strivesc din greșeală

nu se făcea să îl omor tocmai eu

deodată ai apărut tu, creatorul de vise

nu știam că exiști

credeam că visele sunt propria mea creație

dar nu, am aflat,

fiecare avem un creator de vise personal

care râde de noi uneori

erai mic, blana îți lucea în soarele amiezii,

se desfăcea în buchete aromate

am plecat împreună în mine,

ce mai călătorie.

drum, drum

Strada asta e greșită

începe dintr-un capăt și nu se termină

în celălalt capăt

de câte ori am încercat să merg pe ea și să-i găsesc

celălalt capăt

am ajuns exact de unde am pornit

ba chiar

de câteva ori

am ajuns la vreo două sute de metri

de locul din care plecasem

iar locul din care plecasem

se schimbase cu altul

copacii, casele erau cu totul altfel

se pare că doar eu am observat acestea

nu, nu pot să spun

că mă deranjează prea tare

de fapt

nici măcar

nu îmi pasă

de fiecare dată

aveam ochii închiși

de câteva ori

îi aveam scoși din orbite

pe strada asta

s-au întâmplat câteva grozăvii

culegătorii de ochi treceau adesea

cu sacii lor mari și galbeni

apoi mergeau în târg

IMG_5524405288131

nu știu ce titlu să dau – fragment

I.

Stăteam liniștită pe covor. Sau cel puțin așa părea, pentru cine ar fi privit din afară. De-a lungul laturii mele albastre copiii se jucau. Din când în când emiteau sunete ușoare de mulțumire ori dezaprobare, uneori de uimire. L încă nu venise. Trimisese încă de dimineață vestitorii sub formă de mici particule verzi și roșii care mi se plimbau prin toate vasele de sânge. La intervale regulate, ei îmi gâdilau sângele rece, apoi mă înțepau delicat, apoi începeau să tropăie, mârâind și atunci îmi simțeam carnea strânsă ca într-o menghină de lemn de esență moale.

La un moment dat am încercat să mă ridic, dar picioarele nu m-au ascultat și m-am prăbușit la loc pe covor. Noroc că nu am căzut peste copii. Ei s-au speriat puțin și au fugit în colțul roșu al camerei. I-am rugat să îmi aducă de pe noptieră caietul de versuri dar pesemne că nu m-au auzit, rugămintea fusese formulată pasămite doar în gând sau așa ceva. Așadar, vestitorii interiori îmi blocaseră prin strânsoarea lor epiglota. Continuau să meargă în șir și în grupuri mici prin lăuntrul meu, dar numai eu îi auzeam, iar mișcarea lor neîntreruptă începuse să provoace apariția unor broboane mărunte și roșii ce ieșeau prin toți porii pielii mele alb-verzuie.

În acel moment am auzit că începuseră să se certe copiii. Jucau un joc complicat cu zaruri, poate piticot, poate sus-jos, nu reușesc să îmi amintesc deloc. Se pare că cel mare continua să îl tot bată pe cel mic, iar ăsta din urmă țipa și arunca cu tot ce îi venea la mână în celălalt. Le-am spus desigur să se potolească, poate veneau vecinii să îi certe și chiar nu era cazul să se întâmple asta acum. Nu știu dacă m-au auzit de data asta, dar parcă zgomotul s-a mai potolit și pe urmă am văzut cum brobonelele se transformau în pâraie roșii, dureroase, care începuseră să păteze covorul. M-am gândit la L. Unde o fi, de ce nu vine. Dar era cu siguranță din nou la ea. Știam, chiar dacă el nu voia să recunoască în ruptul capului. Tot zicea că era ocupat la muncă.

Pâraiele au devenit curând mici fluvii și corpul mi se subția iremediabil, vedeam cum mă micșorez, fluviile deja mă frigeau, apoi m-am ridicat și am început să plutesc prin cameră.

Pe jos zăcea fosta carcasă a trupului ce mă conținuse în toți anii ăștia. Golită și îngălbenită ca un ciorap purtat prea mult.

Am plutit către copii, am suflat un aer călduț înspre ei și s-au liniștit.

Atunci am auzit ușa deschizându-se. Intrase L. M-am agățat de tocul ușii și m-am ascuns în dormitor.

ZAMFIRESCU_ANA MARIA

unu – fragment

Undeva unde nu ai mai fost niciodată dar parcă simți că ar trebui să mergi. Undeva unde nu ar trebui să fii. Sau, cel puțin, nu acum (atunci, când?). Undeva unde timpul: 1. pare să stea în loc (nu, nu, asta am mai citit-o undeva, rog cititorul a nu o lua în seamă, prea sună a clișeu); 2. curge de jos în sus (adică, să nu mă înțelegi greșit, se comportă cumva fluid, dar cu sincope adecvate sau neadecvate, funcție de scopul atribuit sau necesar, ei, asta nu e chiar așa de greu de închipuit sau e, poate, dacă ești, ca de obicei, cu gândul aiurea); 3. pare că nu mai există (nici nu există aievea, asta o știm cu toții, e o convenție menită doar să ne înfricoșeze sau poate o justificare a decăderii fizice); 4. arată ca soarele alb (care dansează, bineînțeles, cu mișcări lente, legănate de val); 5. uită de unde vine și unde se duce.

Personajul nostru este mai curând longilin decât rotofei (deși, să recunoaștem deschis, rotofeiul poate avea uneori mai mult haz; dar nu a fost să fie așa, dacă era așa, ar fi fost o altă poveste). Îl vedem din spate, într-un clar-obscur cețos, are glugă și pantaloni largi, pentru moment descrierea este suficientă, voi reveni mai târziu, poate, dacă asta va prezenta măcar un pic de interes. E noapte. Pe aleea murdară mărginită de clădiri coșcovite și înalte trece repede, scheunând, un cățel răpciugos. Personajul se împiedică ușor de el și scoate un oftat nici prea prelung, nici prea scurt. Potrivit. Atât în ceea ce privește fundalul sonor al momentului.

Se mișcă încet personajul nostru, mai precis se depărtează de locul în care liniile de perspectivă se întâlnesc și care formează punctul din care privim tabloul, îl incomodează desigur și bareta dreaptă descusută a rucsacului pe care îl poartă în spate, făcându-l astfel să se bălăngăne pe picior și lovindu-l la fiecare pas cu ceva ce se găsește înăuntru și pare oarecum contondent. Din acest motiv mersul lui este puțin șchiopătat, dar asta nu pare să îl oprească. Nu știm care îi e ținta deplasării nocturne și nici de unde a plecat, îi știm doar gândurile, așternute mai sus, care i se învârt întruna în cap și nu par să lase loc și altora, pesemne ascunse adânc în străfunduri.

O fereastră slab luminată se deschide brusc deasupra lui și cineva azvârli conținutul lichid-păstos al unui recipient cu formă nedeterminată, care ar fi putut fi folosit fie la gătirea unor alimente, fie la eliminarea unor dejecții. Dar mai bine să nu mai insist. Personajul bombăne ceva ininteligibil și își continuă drumul fără să bage în seamă incidentul. Se scutură doar, puțin. Cățelul îl urmează, neavând altceva mai bun ori mai urgent de făcut.

odd-photos-from-history-25