nu știu ce titlu să dau – fragment

I.

Stăteam liniștită pe covor. Sau cel puțin așa părea, pentru cine ar fi privit din afară. De-a lungul laturii mele albastre copiii se jucau. Din când în când emiteau sunete ușoare de mulțumire ori dezaprobare, uneori de uimire. L încă nu venise. Trimisese încă de dimineață vestitorii sub formă de mici particule verzi și roșii care mi se plimbau prin toate vasele de sânge. La intervale regulate, ei îmi gâdilau sângele rece, apoi mă înțepau delicat, apoi începeau să tropăie, mârâind și atunci îmi simțeam carnea strânsă ca într-o menghină de lemn de esență moale.

La un moment dat am încercat să mă ridic, dar picioarele nu m-au ascultat și m-am prăbușit la loc pe covor. Noroc că nu am căzut peste copii. Ei s-au speriat puțin și au fugit în colțul roșu al camerei. I-am rugat să îmi aducă de pe noptieră caietul de versuri dar pesemne că nu m-au auzit, rugămintea fusese formulată pasămite doar în gând sau așa ceva. Așadar, vestitorii interiori îmi blocaseră prin strânsoarea lor epiglota. Continuau să meargă în șir și în grupuri mici prin lăuntrul meu, dar numai eu îi auzeam, iar mișcarea lor neîntreruptă începuse să provoace apariția unor broboane mărunte și roșii ce ieșeau prin toți porii pielii mele alb-verzuie.

În acel moment am auzit că începuseră să se certe copiii. Jucau un joc complicat cu zaruri, poate piticot, poate sus-jos, nu reușesc să îmi amintesc deloc. Se pare că cel mare continua să îl tot bată pe cel mic, iar ăsta din urmă țipa și arunca cu tot ce îi venea la mână în celălalt. Le-am spus desigur să se potolească, poate veneau vecinii să îi certe și chiar nu era cazul să se întâmple asta acum. Nu știu dacă m-au auzit de data asta, dar parcă zgomotul s-a mai potolit și pe urmă am văzut cum brobonelele se transformau în pâraie roșii, dureroase, care începuseră să păteze covorul. M-am gândit la L. Unde o fi, de ce nu vine. Dar era cu siguranță din nou la ea. Știam, chiar dacă el nu voia să recunoască în ruptul capului. Tot zicea că era ocupat la muncă.

Pâraiele au devenit curând mici fluvii și corpul mi se subția iremediabil, vedeam cum mă micșorez, fluviile deja mă frigeau, apoi m-am ridicat și am început să plutesc prin cameră.

Pe jos zăcea fosta carcasă a trupului ce mă conținuse în toți anii ăștia. Golită și îngălbenită ca un ciorap purtat prea mult.

Am plutit către copii, am suflat un aer călduț înspre ei și s-au liniștit.

Atunci am auzit ușa deschizându-se. Intrase L. M-am agățat de tocul ușii și m-am ascuns în dormitor.

ZAMFIRESCU_ANA MARIA

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s