Către muncă

Benone ieși din casă zâmbind ca un șacal, zâmbetul pe care îl știm, cel cu dinții complet dezgoliți. Era un bărbat micuț și lat dacă îl priveai din spate, rotund din lateral. Părul rar și zburlit îi acoperea parțial ochii cenușii.

Văzuse deunăzi la televizor, pe un post obscur, un documentar despre limbi. Limbi de pisică, de cocoș, de iepure, de vacă, de cămilă, de oaie, de tigru, de elefant, de pumă și așa mai departe. Îl fascinaseră mai ales limbile sălbatice și în mintea odihnită îi încolțise ideea să le îmblânzească, să încerce să le aducă în starea blajină a celor domestice.

Limbile domestice erau moi, roz, catifelate și calde. Vorbeau frumos și emanau o aromă plăcută. Cele sălbatice erau aspre, miroseau fetid a putreziciune descompusă și în general se exprimau dizgrațios, foloseau cuvinte murdare pe care nu le putem reda acum, de dragul eventualului cititor rătăcit în acest text.

Îmblânzirea urma să se producă cu ajutorul unui cuțit pe care Benone îl achiziționase cu ceva vreme în urmă dintr-un magazin specializat, pentru a-l utiliza în bucătăria restaurantului unde se ocupa îndeosebi de felierea cărnii de porc.

Cuțitul nu era nici mare, nici mic, nici frumos, nici urât; avea un mâner sidefiu din coajă de bananier uscată la soare și arsă cu felurite mirodenii de către niște triburi ascunse în junglă; lama neagră strălucea argintiu numai în lumina lunii pline de mai. Dimensiunea cuțitului nici nu era așa de importantă, ea varia în funcție de starea de spirit a posesorului, de nivelul stimei de sine și de mărimea buzunarului.

Benone era o persoană cu buzunare medii în acea zi, dar cu stimă de sine foarte mare, dovadă și zâmbetul de șacal pe care îl afișa. Zâmbetul îl utiliza de multă vreme în împrejurări propice, dar acum îi fusese inspirat desigur de emisiunea pe care o urmărise deunăzi. Limba de șacal era, normal, sălbatică, el avea o idee despre cum ar putea-o pune cu botul pe labe, doar că trebuia să fie inventiv, nu cu toate limbile sălbatice poți proceda la fel; cel puțin așa se părea.

Deodată, cum se hlizea el așa, privind în gol către soarele portocaliu-albăstrui, călcă pe ceva moale, alunecos și țipător; era un mănunchi frumos legat cu o panglică proaspătă de praz, conținând limbi de iepure sălbatic, leu, lup, urs și capră neagră; pentru că le lovise cu vârful ghetei murdare, se porniră toate pe un urlat strașnic, de treziră toți vecinii; îl învălui apoi un miros de sânge putrezit, ca să nu mai vorbim de întreaga panoplie de imprecații ce răsunau cu ecou, pe mai multe voci, între blocuri.

Benone nu se pierdu cu firea, se aplecă binișor, scoase cuțitul din haina ponosită; lama i se făcuse lată și unduioasă, o strecură cu îndemânare pe sub mănunchiul agitat, îl ridică cu băgare de seamă și-l introduse brusc în sacoșa de rafie pe care o purta zilnic. Limbile se potoliră numaidecât, liniștea pogorî asupra cartierului și din sacoșă izvorî o aromă îmbătătoare de mosc și flori de trandafir.

Benone se grăbi să ia măslinele și merse apoi la muncă.

Ana-Maria Zamfirescu

06.10.2013

11185_10151424686616897_1532949459_n

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Către muncă&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s